Jelui-m-aş şi n-am cui, jelui-m-aş blogului

După o vară colorată şi memorabilă, au început zilele cel mai puţin aşteptate şi iubite de mine. Zile de toamnă. Ploiase şi putrede. Zile ce te lasă captiv în patru pereţi cu moralul la pămînt, cu mîinile uscate de vînturile toamnei şi gîndurile răzleţite în serile pline de elan a verii ce abia s-a scurs…

În zadar încerci să te mobilizezi, să-ţi concentrezi atenţia în vreo activitate…în zadar, totul este atît de incert, ceţos, difuz…În asemenea momente totdeauna-mi aduc aminte de orele de română dedicate lui Bacovia. Ce curriculum prostesc, nuştiu cum ieşea căci totdeauna îl studiam spre sfîrşitul anului de studiu, cînd razele jucăuşe îşi dădeau ghes la geamul cabinetului de română, iar noi, adolescenţi visători, discutam versurile bacoviene. Mă îndrept spre biblioteca mea improvizată cu speranţa vagă că voi găsi totuşi volumaşul plumburiu. Evricaaa! Prima reuşită a zilei de azi. Promiţătoare. Deschid aproape mecanic cartea la pagina 34 şi privirea-mi se opreşte pe un vers ce-mi sare-n ochi „ce chiot, ce vaiet în toamnă…”Într-adevăr, e toamnă…!

Încerc să alung această stare de inerţie bolnăvicioasă. Găsesc pe masă o carte rămasă acolo de ieri seara „Tratat de Manipulare” şi citesc pe coperta din spate scris cu litere expresive „CUMPĂRĂ-MĂ! Dacă vrei să nu mai fii manipulat! Dacă vrei să îi manipulezi pe alţii!” La ce bun mi-ar folosi acum arta de manipulare? Mai degrabă m-aş lăsa eu manipulată…Aşa că abandonez ideea, aşez cartea cu grijă pe raft cu promisiunea că voi reveni totuşi la ea. Cu prima ocazie.

Plictisită de pitorescul noroiului de afară şi tic-tac-ul enervant al stropilor de ploaie ce bat insistent la geam, conectez leneşă calculatorul şi mă apuc să scriu pe blog un subiect demult „copt” în mintea-mi şi mereu amînat spre publicare. Tastez cu fervoare fără a privi măcar la monitor, încercînd să prind din urmă gîndurile ce-aleargă la galop prin mintea-mi obosită de ploi. După vreo 3 minute de „despovărare” citesc cele scrise şi pentru prima dată rămîn mulţumită de ceea ce-a ieşit. Impresionează. În căutarea unui final cît mai reuşit, mă grăbesc să-l postez. Peste o fractură de secundă monitorul s-a stins. Încerc cu disperare să-mi dau seama ce-a fost. O nouă deconectare de energie, ca de obicei. Renunţ să-i bombardez pe cei de la Union Fenosa cu „SOS”-uri disperate şi să mă lamentez să-mi aprindă lumina pentru a-mi duce la bun sfîrşit articolul. E inutil. Mă resemnez , mă revanşez cu articolul altădată, la primăvară, poate, atunci cînd razele jucăuşe îşi vor da ghes la geamul meu…iar acum ” scîrţîie toamna din crengi ostenite”…

Milă şi compasiune studenţilor rămaşi fără cămine(cadou de Anul Tineretului)

După stresul şi tensiunea din perioada admiterii, bieţii studenţi au intrat automat într-o cursă şi mai acerbă…cea pentru cămine! Pînă în ultimul moment nimeni nu era sigur că va primi totuşi un locuşor în căminele studenţeşti, iar după ce s-au făcut rezervările, o parte din ei fericiţi au mers acolo pentru a se adapta condiţiilor mizere din cămine, iar cealaltă parte, mai puţin norocoasă, au fost nevoiţi să-şi caute gazde, care s-a dovedit şi mai anevoiasă, ţinînd cont de numărul mare de solicitări.

Şi asta în anul pretins al tineretului! Din cîte cunosc, din toate căminele cîte există anul acesta s-a renovat capital doar unul-cel de la Colegiul de Medicină…şi-atît! În celelate cămine condiţiile nu sunt tocmai decente şi nici camere detule pentru a satisface toate cererile din partea studenţilor. Conducerea, Ministerul Eduaţiei şi Tineretului s-au gîndit oare( măcar anul acesta dedicat nouă) ce vor face ceilalţi? Cum poate să se descurce un biet student de la ţară cu părinţi agricultori care au salariul nu mai mare de 1000 de lei în condiţiile în care o gazdă în Chişinău costă în mediu 700-1000 lei? Doi dintre colegii mei care-au fost admişi în anul I dar care n-au primit cămin au fost nevoiţi să abandoneze ideea de a-şi continua studiile. Care este perspectiva lor? Să plece la muncă peste hotare. Aşa are grijă conducerea noastră de tinerii săi , în loc să le creeze condiţii pentru a se realiza, la noi se face tot posibilul pentru a-i încurca, obligîndu-i să renunţe la drumul ales. Un alt cunoscut de-al meu, care deasemenea n-a primit un loc la cămin e pus în situaţia de a face zilnic naveta cu trenul Bender-Chişinău, cheltuielile în situaţia aceasta sunt mai mici decît achitarea unei gazde. Însă, mă gîndesc, cum pot să rezişti şi să faci faţă studiilor cînd zilnic te afli vreo 5 ore pe drum. Despre ce fel de eficienţă a învăţămîntului poate merge vorba?….

Indiferenţa ucide Istoria( despre soarta celei mai vechi biserici din Moldova)

Cei familiarizaţi cît de cît cu situaţia localităţilor din R.Moldova şi care au vizitat inclusiv Căuşeniul, vor recunoaşte cu siguranţă că acest orăşel din sud-estul Basarabiei este unul total neobişnuit. Aflîndu-te în Căuşeni, te cuprinzi de izul istoriei ce te păzeşte la tot pasul, mergînd pe străzile sale , păşeşti cu mîndrie pe locurile unde-au călcat mai mulţi înaintaşi vrednici, persoane care prin aportul lor au schimbat spre bine istoria Basarabiei şi continuă s-o facă cu aceeaşi dăruire-Alexe Mateevici-cîntăreţul limbii române, Pantelemon Erhan-Director General al Învăţămîntului în Basarabia şi senator în Parlamentul României, Ion Ungureanu-regizor, fost ministru al Culturii, Grigore Grigoriu-actor, Andrei Burac-scriitor şi dramaturg, Petru Cărare-scriitor…etc…etc. În rest, Căuşeniul e asemănător cu celelalte centre raionale din Basarabia-cu străzi înguste şi nu prea aglomerate, cu pieţi pline de băbuţe vesele, cu un singur semafor în centrul oraşului, cu o gară murdară, elevi gălăgioşi şi deştepţi( pentru cei care nu ştiu elevii din raionul Căuşeni sunt pe locul secund după cei din municipiul Chişinău după numărul de locuri premiante la Olimpiadele Republicane şi Internaţionale-am tot dreptul să mă laud! 🙂 ).

Tot în Căuşeni, chiar în inima sa, se află şi Biserica „Adormirii Maicii Domnului „, cea mai veche biserică din Republica Moldova şi, din cîte ştiu eu, unicul monument de la noi ce se află sub protecţia UNESCO, fiind construită prin secolele XVI-XVII. Biserica este străjuită de un gard de pietre cu un aspect arhaic. Însă odată ce ajungi în curtea ei ţi se umple inima de milă şi ruşine pentru ţara în care trăim, pentru neglijenţa autorităţilor şi a Ministerului Culturii şi a Turismului-responsabil, de altfel, pentru starea jalnică în care a ajuns biserica, minister care trîmbiţează la televizor că a renăscut cultura din Moldova prin fabulosul( şi ruşinosul) proiect „Caravela Culturii”, dar care, în realitate, nu face decît să privească cu apatie cum degradăm cultural. Din punct de vedere al construcţiei(este adîncită în pămînt), frescelor din interior este unică în tezaurul internaţional. Aceasta au recunoscut-o mari savanţi şi cercetători care au vizitat-o, care au ridicat problema ca această bisericuţă să intre în circuitul valorilor UNESCO, doar noi tăcem, tace şi conducerea, tăcem şi noi, cetăţenii acestei ţări care mobilizîndu-ne am putea-o salva.

Ori de cîte ori se întîmplă să merg pe alături, mă opresc un pic din mersul grăbit( de obicei plec la Căuşeni rar, cu toate că satul meu, Fîrlădeni, se află administrativ în acest raion) pentru a admira această minunăţie, care-ţi umple sufletul cu seninătate şi lumină. Am fost doar o singură dată în interior, căci de vreo cîţiva ani buni pe placa de la intrare scrie cu litere prăfuite „În proces de reconstrucţie. Interzis vizitatorilor”. Cît va dura oare această „reconstrucţie”, cînd de fapt nu s-a mişcat o piatră pentru a o renova ?

Nu cred că restabilirea bisericii intră în competenţa autorităţilor raionale( cu toate că s-ar cere o implicare mai activă şi din partea lor), bugetul raionului Căuşeni e prea sărac pentru a putea fi alocaţi bani speciali pentru reconstrucţie, însă nu înţeleg de ce nu se iau decizii la Chişinău? O vom lăsa să zacă în praful indiferenţei noastre pînă cînd, piatră cu piatră, se va nărui sub ochii noştri nepăsători, pînă cînd nu va rămîne nimic din această frumoasă şi unică biserică….

Cu investiţii nu prea mari, această biserică ar putea fi readusă la viaţa, ar putea fi deschisă vizitatorilor( sunt sigură că se vor găsi destule perosoane dornice s-o cunoască), iar prin aceasta ar putea fi reabilitat turismul local. Dar pînă atunci, vom privi cu aceeşi atitudine la procesul inexistent de „reconstruire” …dar pînă cînd?!

Unde-i TVR-ul ?!!!

După o perioadă de agitaţii, mediatizări, proteste, petiţii la adresa deciziilor Consiliului Coordonator al Audiovizualului , de anulare a transmisiei programelor postului TVR 1 pe teritoriul Basarabiei acum s-a instalat o tăcere de mormînt( şi nu tocmai de aur) referitor la acest subiect. Nu mai vorbeşte nimeni, nu se scrie nimic în ziare şi nici în Internet. Ne-am resemnat cu toţii şi-am cedat atît de uşor? Ne-am împăcat atît de lejer cu gîndul că politica murdară purtată de autorităţi ne afectezează, ne dictează stilul de viaţă, ne impune cum să fim, ce să gîndim, ce să alegem? Nu e suficient că Rusia ne-a ocupat economic şi militar, dar şi informaţional. Cîte posturi TV transmise pe teritoriul R.Moldova sunt în limba română şi cîte în rusă? …

Se vorbea că Societatea Română de Televiziune ar fi obţinut în instanţa de judecată, la Curtea de Apel Chisinau, suspendarea deciziilor Consiliului Coordonator al Audiovizualului , de anulare a transmisiei programelor postului TVR 1 pe teritoriul Basarabiei, iar SRTv va putea sa transmită din nou postul de televiziune TVR1 pe frecvenţa naţională II .Atunci unde a dispărut TVR-ul ? Pentru a ne mai „îmblînzi” puţin s-a creat un nou post tv „2plus” unde se mai difuzează uneori programe ale companiei româneşti „Antena 1”, dar nu suntem privaţi de „plăcerea” de a avea tot timpul publicitate în rusă şi fime de prost gust şi groaznic de plictisitoare puse pe post de Chişinău.

Mă doare această problemă, nu atît din perspectivă politică, cît personală. TVR-ul a fost pentru noi toţi, alături de Abecedar, primul învăţător de limba română. De mică am îndrăgit acest post, iar grila de emisie a TvR-ului a devenit cumva tangenţială cu modul meu de viaţă. Urmăream cu mult interes produsele televizate marca „TVR” nu numai că erau(şi sper că mai sunt) profisionist realizate, dar din simplul motiv că acolo se vorbea româneşte, o limbă frumoasă şi curată, la care noi, cei crescuţi într-un mediu profund rusificat, nu puteam decît visa.

Ecouri la lansarea site-ului „pozii.md”(aprecieri, comentarii, sugestii)

Din start cred că e oportun să aduc felicitări realizatorilor acestui site, care ne-au făcut o adevărată sărbătoare de „Ziua Limbii Române” prin lansarea lui. Lispa unui asemenea site care ar anima dialogul spiritual si literar de la noi era mai mult decît sesizabilă, iar aşa un eveniment era demult aşteptat de iubitorii de poezie din Basarabia( şi nu numai) .

Cu excepţia unor reviste literare bune( Clipa Siderală, LIMBA ROMÂNĂ, Phoenix), în R.Moldova se simte un vacuum la acest capitol. Şi nu-i problema în absenţa autorilor şi admiratorilor de poezie, căci cum spunea şi Alecsandri „fiecare român se naşte poet”, ci în lipsa unei structuri viabile care ar întruni iubitorii de a scrie versuri, încurajîndu-i, oferindu-le posibilitatea de promovare şi discuţie asupra celor scrise. Într-o asemenea conjunctură, apariţia acestui site este foarte laudabilă şi promiţătoare .

Fiind şi eu o membră proaspătă a comunităţii „poezie.md” aş veni totuşi cu cîteva sugestii la adresa site-ului. Mai întîi de toate, ca pagina să nu devină una de poezie nevaloroasă şi ieftină, cred c-ar fi necesar ca poeziile trimise spre publicare să fie moderate de o persoană versată în domeniu care să aprecieze dacă merită sau nu ca poezia în cauză să apară pe site. Nu zic că ar trebui să existe cineva care după bunul său plac să selecteze poeziile pentru postare, ar fi o prostie, căci în joc e pus o mare doză de subiectivism şi nu poţi refuza o poezie din simplul motiv că nu corespunde gustului tău artistic. Mă refer la poeziile ce conţin greşeli ortografice, de sens, cuvinte necenzurate. În aşa mod site-ul va promova o poezie cultivată, cultă, şi nu una comercială. Aş mai avea o obiecţie faţă de administratori, nu mi se pare normal ca pentru a te înregistra ţi se cere un nume de utilizator mai mare de 3 caractere, iar în cazul denumirii poeziei-exact aşa. Am vrut să-mi aleg un nume din 3 litere, dar a fost imposibil. În limba română există o groază de cuvinte din 3 litere ce-ar putea servi drept titlu, aşa că nu văd logica. Şi-ar mai fi ceva, temele în care ne este propus să încadrăm poeziile mi se par superficiale. Nu cred că poţi încadra o poezie cu exactitatea într-o temă sau altă, bunăoară în „Pozii despre Tată” sau „Poezii despre Iarnă” . Ar fi mai accesibil pentru utilizatori dacă ar exista cîteva teme mari , cum ar fi „Poezii de dragoste”, „Poezii despre Natură”, „Poezii personale” sau ceva de genul acesta. Poate sunt prea dură, însă sper ca părerea mea să fie de real folos pentru realizatori, ori critica este cea mai sigura formulă de corectare.

Am certitudinea că în scurt timp acest site va deveni un veritabil atelier de creaţie. În fine, vreau să le doresc administratorilor şi utilizatorilor site-ului multă răbdare şi rîvnă, inspiraţie şi…transpiraţie( în raport de 1 la 99% ) !

3 zile infernale şi splendide la Chişinău

Pentru majoritatea din noi, cei care-am fost născuţi şi crescuţi în provincie,  cunoscînd capitala doar de la Mesager şi din excursiile făcute cu diriginta la Grădina Zoologică, Chişinăul a devenit un fel de Mecca, loc unde, încă de pe băncile liceului visezi să ajungi pentru a te afirma. Nu sunt o excepţie în acest sens. Din păcate(sau, poate, din fericire!) am decis să-mi  continui studiile în altă parte, renunţînd, cu o lejeritate uluitoare, la toate visele  ce ţin de această urbă, vise ticluite în mintea-mi adolescentină.  Cele 3 zile petrecute la Chişinău mi-au fost însă suficiente pentru  a-l îndrăgi, a-l detesta şi …iar a-l admira.

Început de an şcolar. Elevi. Studenţi. Mulţi. Şi gălăgioşi. Mai ales cei din anul I. Troleibuze ticsite pînă la refuz. Pentru prima dată eşti fericit că n-ai soarta unui chibrit şi că, arareori (sau zilnic), trăieşti starea lui cînd ţi se-ntîmplă să călătoreşti cu troleibuzul. Pentru prima dată, realizezi că nu merită să-i invidiezi pe orăşeni cu tot cu stilul lor nerural de viaţă.

Cozi peste tot. Interminabile. Am senzaţia că mai simplu a  fost  să depun decît să-mi retrag actele de la USM (ştiţi şi voi ce se făcea acolo în perioada admiterii, nu? ). Am fost nevoită să scriu o cerere de exmatriculare(chiar dacă n-am învăţat nici o zi acolo), apoi fuga-fuga după semnături: la decan, vicerector, arhivă…şi iar cozi, cozi…

A doua zi, am avut mai mult noroc. Mi-au fost restituite toate actele, inclusiv lucrarea de  la proba de aptitudini la Jurnalism. În loc să mă bucur de acest mic succes, m-a apucat o nostalgie bolnăvicioasă, de parcă aş fi învăţat o groază de timp în această universitate, la care, vai!, aveam să renunţ. Sunt sigură că, dacă rămîneam totuşi la Chişinău,  aş fi îndrăgit-o mult…

În fine, traseul meu a continuat în acelaşi ritm alert: troleibuze, aglomeraţie şi… iar…cozi: la rînd pentru cazier juridic, apoi la Consulatul României, pentru a „cerşi” o  viză,  iar şi iar troleibuzele dolofane, aglomeraţie, agitaţie…birocraţie şi dezămăgire…

… o limuzină cochetă, pe lîngă o „Lada” jalnică ,

un domn la cravată, pe lîngă un boschetar aţipit ,

o cocioabă, pe lîngă un palat în plină renovare,

un leuţ sfios, pe lîngă o bancnotă de 5 euraşi în   palmele unui  „cerşetor” de la Piaţa Centrală,

o vorbă românească rătăcită  în torentul de rusisme …

şi iarăşi aceleaşi troleibuze dolofane, agitaţie, aglomeraţie…şi un mare-mare dor de (A)CASĂ !…

Ce rost mai are să sărbătorim „Limba Noastră”?!

  Am citit undeva zilele acestea că suntem unicul popor care avem drept sărbătoare naţională „Ziua Limbii”. Scriu aceste rînduri cu un fel de ironie, căci din toate popoarele lumii, noi merităm cel mai puţin să avem o aşa sărbătoare naţională, ţinînd cont de atitudinea  şi (anti) respectul nemărginit ce-l purtăm pentru propria limbă.

    Abia acum mi-am dat seama de ce în Republica Moldova  s-a inventat o asemenea sărbătoare. În loc  să transformăm fiecare zi ordinară pentru limba noastră într-o sărbătoare, cinstind-o şi vorbind-o frumos( şi corect!), am născocit această zi de 31 august pentru a ne aminti de sărmana noastră limbă( denumirea căreia n-o mai ştim nici noi) împărăginită de rusisme, jargoane şi alte „subtilităţi” ce i-au ştirbit din farmecul de odinioară. În loc să ne fie ruşine pentru halul în care am adus-o prin prostia şi indiferenţa noastră, noi mai avem  tupeu să ieşim în această zi la tribuni cu discursuri mieroase, elogiind-o şi înălţînd-o  în fel şi chip !

  Mi-e silă să văd atîta artificialitate în ochii compatrioţilor mei !!! Mi-e ruşine să mă gîndesc cu cîtă nesimţire devorăm „corola de minuni” din Grădina Limbii Române, grădină în care au trudit cu sîrg înaintaşii noştri. Am transformat această zi într-o ocazie în plus pentru a ieşi la o bere sau la picnic cu prietenii, cînd după mai multe pahare, într-un final, ne-aducem aminte de motivul pentru care ne-am strîns şi cu aere patriotice, cu o limbă stîlcită şi bîlbîită ( după mai mulet păhărele, cum ziceam) ridicăm un toast pentru această sărbătoare, LIMBA NOASTRĂ …!!!

Apelurile de la un număr mobil din Transnistria către abonaţii ORANGE sau MOLDCELL costă de 3 ori mai scump decît spre oricare alt abonat din Rusia şi CSI

Zilele acestea mi-a căzut sub mîină un plian informativ promoţional al companiei de telefonie mobile din Transnistria „IDC”( www.idknet.com). Oricît de profisionişti n-ar fi fost cei care se ocupă de publicitate si realizarea pliantului dat de la această companie, îi voi dezămăgi:pe mine n-au reuşit să mă impresioneze deloc şi nu mi-au trezit cîtuşi de puţină admiraţie, ci mai mult dezgust şi revoltă.

Căutasem cu disperare(nu din simplă curiozitate, ci din necesitate, cineva din familia mea este utilizator al „IDC”) tariful apelurilor către abonaţii companiilor de telefonie mobile din Moldova în cele cîteva pagini informative. Într-un final, le-am găsit la compartimentul „Ţările CSI şi Baltice”! Mare mi-a fost mirarea cînd am descoperit că tarifele pentru Orange şi Moldcell(0,5$) sunt de 3 ori mai scumpe comparativ cu cele pentru  Rusia (0,17$)  sau   Ucraina   (0,13$)  şi de aproximativ 2 ori mai scumpe decît pentru Belarus, ţările Baltice (0,30$) şi CSI (0,26$) .  Pentru a vă da seama de absurditatea acestei situaţii şi pentru a face o comparaţie vă propun alte tarife pentru ţările îndepărtate care, pe cît de straniu n-ar suna, sunt  şi ele mai ieftine de cîteva ori decît pentru cele din Moldova : ţările din Asia , America de Sud şi de Nord, Africa, Australia şi Oceania -toate la doar 30 cenţi(!) comparativ cu cei 50 de cenţi pentru o minut de convorbiri cu abonaţii telefoniei mobile din Moldova.

Nici utilizatorii telefoniei fixe nu sunt mai favorizaţi în acest sens. Bunăoară, pentru a suna la un număr fix din satul vecin(care se află la o distanţă de aproximativ 200 metri de casa mea, însă care este suborsonat administraţiei transnistriene) sau la cineva din oraşul Bender(la 7 km de satul nostru) e nevoie să luăm 16 cifre : 01600373552+încă 5 cifre ale utilizatorului. Pînă ce formezi un număr atît de lung, îţi mai trece  de vorbă şi poţi uita şi motivul pentru care suni, mai ales că preţurile şi aici sunt foarte piperate. După cum vedeţi, acţiunile părţii transnistriene sunt îndreptate împotriva noastră, pentru a ne dezbina, obligîndu-ne să renunţăm la orice legătură dintre cele două maluri ale Nistrului. Nu pot să condamn pe nimeni, însă în asemenea condiţii, chiar mă întreb cum poţi să rezişti?…

17 ani de independenţă

Motto:
Patria este înlăuntrul nostru şi o ducem cu noi peste ţări şi mări…Patria nu e pămîntul pe care trăim din întîmplare, ci e pămîntul plămădit cu singele şi întărit cu oasele înaintaşilor noştri… “


         Barbu DELAVRANCEA

S-ar părea că cuvintele de mai sus de un lirism pătrunzător sunt total ineficiente şi nelalocul lor pentru tema eseului ce urmează să-l scriu. Şi totuşi, cînd aud cuvintele MOLDOVA, PATRIE involuntar în faţa ochilor mi se perindă imaginea unui imaş de un verde crud, nişte mioare blînde pe-o coastă de deal, un strugure mare de poamă în poala bunicii, o ţărancă ţesînd la război…ca mai apoi, într-un final, cînd sentimentalismul cedează raţiunii, ridic ochii şi mă ciocnesc de ghimpii unei realităţi usturătoare, conştientizînd existenţa mea ca cetăţean într-o societate bîntuită de multe fenomene distrugătoare: corupţie, trafic de fiinţe umane, şomaj, violenţa domestică, discriminare … Cred că e inutil să continui enumerarea problemelor cu care se confruntă Moldova în extrem de dificila sa perioadă de tranzicţie( etapă prin care a trecut fiecare stat bine dezvoltat din Europa la rîndul său). Cert că ele sunt, iar faptul că noi conştientizăm existenţa lor şi ne recunoaştem lacunele şi neajunsurile denotă tendinţa de a merge spre înlăturarea şi soluţionarea lor, fapt realizabil doar printr-o voinţă comună şi o implicare nemijlocită a fiecărui cetăţean în parte. Faptul că societatea noastră de comun acord a optat pentru dezvoltarea sa prin integrarea pas cu pas în familia europeană-UE dovedeşte că cetăţenii noştri au o poziţie civică bine stabilită, au în faţă un scop bine definit şi prin eforturi comune merg conştient spre atingerea acestui ţel. Or, într-adevăr, calea spre aderarea la Uniunea Europeană constituie la moment unica şansă de a ne rezolva problemele sociale de actualitate, de a ne consolida teritorial, de a prospera în plan cultural(trebuie să recunoaştem că devine tot mai sesizabilă o degradare la acest capitol).
Comparativ cu traictoria vieţii umane, unde ”17” este vîrsat maturităţii în devenire, al formării şi afirmării permanente a personalităţii, pentru un stat această vîrstă nu reprezintă decît o frîntură de clipă din ISTORIE, istorie ce-a fost dobîndită în urma unei experienţe multimilenare a omenirii. În pofida acestui fapt, aceşti 17 ani(puţini, dar rodnici) de statalitate au constituit pentru Republica Moldova o veritabilă pistă de lansare şi afirmare în plan european şi mondial, fiind bogaţi în evenimente ce au dus la un progres continuu spre democratizare şi

înflorire. Au fost ani dificili, ani de căutare (şi regăsire!)permanentă a identităţii naţionale, de luptă pentru consolidarea teritorială(prin rezolvarea conflictului transnistrian) şi economică( trecerea la economia de piaţă). Acum însă, datorită perfecţionării continuee, noi, cei care cu 17 ani în urmă abia ne ridicam copăcel, putem să ne bucurăm de titlul de cetăţean al unui stat cu stabilitate, stat care ne oferă posibilităţi(deocamdată-puţine) pentru a ne materializa visele şi planurile, de a implimenta ideile şi de a ne mobiliza resursele creatoare şi inovatoare în activităţi utile pentru realizarea personală şi a întregii comunităţi.
Chiar de la bun început însă trebuie distruse miturile privind perspectivele aderării ţării noastre la UE. Din nefericire, mulţi dintre compatrioţii mei şi-au făcut o concepţie absolut greşită despre acest proces, gîndind că acolo ne aşteaptă “cîini cu colaci în coadă”, că orice aspiraţie utopică se poate materializa şi că totul este realizabil. Trebuie să se înţeleagă că Uniunea Europeană n-are nevoie de cetăţeni dornici de a se îmbogăţi peste noapte pe contul muncii sîrguincioase şi eforturilor permanente a ţărilor afirmate deja în strucuturile europene. Faptul că aderarea la UE presupune deschiderea hotarelor şi dreptul la libera circulaţie nu înseamnă nicidecum şi nu garantează că celelalte ţări membre îşi vor arăta disponibilitatea să ne găzduiască (mulţi visează ca îndată cu aderarea la UE se vor stabili difinitiv în alte ţări uitînd pentru totdeauna de Moldova şi toate problemele sale), exemplu edificator în acest sens este şi cazul valului uriaş de cetăţeni români şi bulgari ce-a invadat practic fiecare colţişor al bătrînului continent, problemă discutată nu o dată la tribunele Strasbourg-ului.
În pofida faptului că Moldova nu este un stat cu prea mari pretenţii pe arena europeană şi n-a reuşit pînă acum să se impună prin mari realizări şi salturi economice viabile, totuşi de-a lungul timpului poporul nostru şi-a afirmat verticalitatea şi puterea de rezistenţă nu o singură dată, avînd în spatele său
o istorie merituoasă şi respectabilă şi tradiţii culturale incontestabile. Anume din acest motiv trebuie să manifestăm respect pentru propria noastră identitate, să luptăm cu toată fiinţa noastră pentru a duce Moldova pe calea prosperării, păstrînd cu sfinţenie codul de valori şi tradiţii moştenite de la înaintaşii noştri. Condiţia omului contemporan este de a armoniza aceste două noţiuni abstracte:
trecutul( memoria strămoşilor noştri, folclorul, istoria, datinile, obiceiurile, tradiţiile etc.) şi viitorul(tehnologiile avansate, noile forme de existenţă a unei societăţi, necesitatea continuă de integrare în structuri regionale şi internaţionale pentru depăşirea problemelor social-economie, politice şi culurale). Succesul omului modern rezidă în capacitatea sa de a stabili o coeziune între aceşti doi termeni, de a construi o punte între trecut şi viitor prin edificarea unui prezent sănătos. Iată de ce aspiraţiile noastre către UE şi realizarea acestora pe viitor n-ar trebui să se rezume la tendinţa unui comfort personal, ci împlinirea noastră ca popor, ca entitate în spaţiul european, capacitatea noastră de adaptare, de deprindere de noi practici, standarde, totodată reuşind să ne păstrăm individualitatea etnică şi culturală, nepreţuitul tezaur folcloric de care dispune neamul nostru .

Tinerii, ca forţă motrice, sunt o comoară de nepreţuit. E mare păcat ca acest potenţial(inepuizabil, zic eu) să fie utilizat în alte direcţii. Deaceea statul, în calitatea sa de ”părinte”, trebuie să investească cît mai mult în cultivarea tinerilor săi cetăţeni în spiritul valorilor civice sănătoase. Şi nu numai. Pentru ca tînărul cetăţean să obţină încredere în ”părintele” său e nevoie nu numai de declaraţii, dar şi de FAPTE, fapte care ar încuraja tinerii, i-ar susţine moral şi material în activităţile ce le practică. Fiind încă fragili şi lipsiţi de prea multă experienţă, dar avînd în sufletele şi cugetele lor idealuri şi aspiraţii măreţe, tinerii se ciocnesc de o realitate nu tocmai loială, întîlnesc în calea lor o mulţime de fenomene( corupţie, birocraţie) care-i dezămăgesc şi-i împiedică şă-şi implimenteze ideile şi planurile de afaceri . Tocmai din acest motiv ei necesită din partea statului asistenţă profesională permanentă, suport real ce i-ar ajuta să răzbată în condiţiile extrem de exigente a actualei societăţi.
Tinerii sunt promotorii schimbării, SCHIMBARE ce ne-ar facilita existenţa ca cetăţean într-o ţară în care democraţia este primordială, ţară care-şi respectă poporul şi depune maximă străduinţă pentru a-şi păstra fiii la vatră, creîndu-le condiţii decente pentru un trai decent acasă .
Noi suntem aceasta SCHIMBARE !!!

O ţară de bătrîni sau Tragedia de a fi pensionar în RM

Străduţa pe care locuiesc numără aproximativ 9 case şi tot cam atîţea pensionari. Trecători poţi vedea aici prea rar, iar alte mijloace de transport-nici nu mai vorbesc, gălăgie puţină, iar distracţie -şi mai puţină…E cam trist( mai ales pentru mine… 🙁 ).

Din motive lesne de înţeles, cel mai aşteptat „oaspete” pe străduţa noastră este poştaşul-o femeie cu pălărie ce zîmbeşte şi gesticulează tot timpul. O dată pe lună ( cam atît de „des” vine, deaceea am renunţat să mă abonez la presa tipărită, preferînd să o urmăresc doar pe ce online, în caz contrar risc să mă alimentez doar cu ştiri alterate şi cu alte noutăţi ieşite din actualitate) aici domneşte atmosfera de adevărată sărbătoare, cînd toţi bătrînii aranjaţi grămăjoară în jurul poştaşului aşteaptă să-şi primească darul de la Moş Creciun-Statul, ca dovadă că au fost cuminţi şi merită pe deplin cadoul pentru fidelitatea cu care l-au slujit întreaga lor viaţă.

Se întîmplă des să asist şi eu la asemenea scene, scene sugestive care reprezintă în fond situaţia jalnică a tuturor pensionarilor din RM, care constituie o majoritate în comparaţie cu populaţia lucrătoare. După o lună cînd văd zilnic feţele acestor bătrîni pline de nevoile apăsătoare a bătrîneţii, mă pot bucura să observ pe faţa lor un zîmbet care, din păcate, nu ţine prea mult-pînă cînd poştaşul termină de dat pensia şi-ncepe a împărţi pe rînd facturile pentru lumină, telefon şi alte servicii comunale. Şi-atunci feţele lor revin la ceea ce-au fost: pline de tristeţe şi pesimism. Fericirea bătrîneţii şi bucuria „odihnei bine meritate” pentru pensionarii din Moldova nu poate decît să dureze cîteva minute. Şi-atît! Fără a avea cunoştinţe mari în matematică, după o scurtă privire în facturi, sărmanii bătrîni îşi dau seama că costul serviciilor comunale ating aproape sau chiar depăşesc suma ce-au primit-o ca pensie.

Trist…Foarte trist! După o viaţă dedicată muncii cinstite în folosul comunităţii cu speranţa unei „bătrîneţi fericite şi asigurate”, sărmanii oameni au ajuns să îndure foame, fiind înglodaţi în nevoi, probleme, datorii. Privind această situaţie, mă sperie perspectiva de a deveni şi eu în locul lor-pensionară. Sau, cine ştie, poate peste 40 de ani lucrurile se vor schimba totuşi spre bine…