Migraţia-fenomen inevitabil pentru R.Moldova …?!

Probabil , mulţi dintre voi citind genericul acestui articol , veţi remarca inutilitatea lui în zilele noastre . De ce ? Pentru că migraţia este un subiect consumat deja în esenţă , mediatizat în mass-media pîna într-atît , încît la auzul acestui cuvînt conştiinţa îţi trezeşte deja repulsie . Eu însă mi-am propus în cele ce urmează să identific şi aspectele bune ale acestui fenomen , să subliniez importanţa lui pentru economia şi creşterea nivelului de trai a R.Moldova . E inemaginabilă situaţia în care s-ar fi putut afla societatea noastră dacă totuşi mulţi din compatrioţii noştri nu apucau drumul străiniei în căutarea unui trai mai decent pentru ei însăşi şi familia lor . Mai degrabă n-aş folosi calificativul ”inemaginabilă ” , ci ar fi mai potrivit s-o numesc chiar jalnică . Adesea cei plecaţi peste hotare sunt învinuiţi de laşitate si insinuaţi de trădare de ţară , însă anume ei au adus în comuniatea noastră SCHIMBAREA , acea schimbare fără de care am fi rămas la un stadiu avansat de primitivism , mulţămindu-ne cu postura comodă de ”homo sovieticus” . Dar ce cîştigam dacă toţi compatrioţii noştri rămâneau la baştină ? Doar sărăcie ,şomaj …Iar dacă e sărăcie şi şomaj , urmează un şir mare de alte probleme : criminalitate , analfabetism , violenţă …

E suficient să facem o privire în retrospectivă ca să conştientizăm cît de ”la ţanc ” s-a năpustit acest fenomen asupra noastră . Cum să se descurce un cetăţean de rînd fără un loc stabil de muncă sau cu umilul salariu de 50 $ ? Pentru majoritatea familiilor din Moldova unica scăparea din această inerţie financiară o constituie un membrul de-al ei plecat peste mări şi ţări ,o altă perspectivă nu e…

Din păcate însă jertfa în numele unui trai îndestulat şi stabil e prea
mare …Familii destrămate , copii rămaşi fără ocrotirea şi mîngîierea părintească , bătrîni rămaşi pe drumuri …Această perioadă de tranziţie a statului nostru ne va costa prea scump . Generaţiile care vin sunt educaţi în spiritul pragmatic al banului , copii nu se simt protejaţi sub umbrela societăţii în care trăiesc . Cei mai mulţi visează încă de la o vîrstă fragedă să urmeze modelul părintelui , fratelui sau a unei rude , adică să ajungă în Italia , Grecia , Spania … Sesizez cu stupoare că la noi s-a destrămat cultul şi mîndria de a fi om cu studii , adică învăţat . Oricum , ştim cu toţii că după absolvirea unei facultăţi nu ne aşteaptă nici o perspectivă , iar oportunităţile şi posibilităţile de-a-ţi găsi un serviciu conform specialităţii pe care ţi-ai ales-o sunt minime sau chiar egale cu zero .

Şi totuşi , să revin la ceea ce-mi propusesem să tatonez în aceste rînduri pe care nu insist să-l numesc articol , mai degrabă în aceste reflecţii . Deci vorbeam despre beneficiul adus de cei plecaţi . Aici ţin să menţionez că cei plecaţi peste hotare (mai cu seamă în Europa Occidentală) , odată ajunşi acolo , obţinînd un post de lucru , sunt nevoiţi să se adapteze noilor condiţii , adoptînd un nou stil de viaţă , mai civilizat , într-un cuvînt spus se vor a fi ”în rînd cu lumea ” , iar asta înseamnă în egalitate şi nondiscriminare cu celelalte popoare . Odată reveniţi acasă , mulţi dintre ei au tendinţa să implimenteze cele văzute, cele practicate acolo în condiţiile de aici . Din păcate însă , banii cîştigaţi în sudoarea frunţii acolo nu sunt cheltuiţi într-un mod raţional şi eficient . Zic asta judecînd după felul de a-şi cheltui agoniselile a sătenilor din localitatea mea . Mulţi dintre ei , după ce muncesc ani grei la negru peste hotare , revin acasă şi remarcă uimiţi că vecinul i-au întrecut , că are gard mai măreţ , poartă mai înaltă , ferestre în stil euro …Atunci , precum îi e şi firea , demolează tot şi ridică din temelie alt gard , achiziţionează ferestre euro şi o poartă nouă …apoi se trezeşte iarăşi fără economii şi …soluţia ? – bagajul , gara şi Europa ! Iar acolo iarăşi sunt supuşi umilinţei de a fi emigrant , cuvînd care echivalează cu nulitate . Cu o aşa atitudine şi mentalitate nu vom avansa , nu vom ajunge departe . Experienţa şi economiile financiare acumulate acolo , peste hotare , se cer a fi implimentate aici sub formă de investiţii , se cer a fi puşi în circulaţie pentru a putea obţine ulterior un venit aici în ţară , alături de familie . Actualmente în Moldova s-a creat un climat investiţional foarte favorabil , sunt condiţii şi oportunităţi suficiente pentru a iniţia o afacere , pentru a desfăşura o activitate ce-ar genera un profit cît de cît . Însă , suntem obişnuiţi să lucrăm pentru altcineva , subestimîndu-ne capacităţile . Şi-aşa vor rămîne pentru totdeauna în faţa europenilor şi întregii lumi un popor furnizor de braţe de muncă ieftine , fiind trataţi cu inferioritate .

Cu o aşa atitudine n-avem ce căuta în Europa , fraţilor !

Cele mai vitregite oraşe româneşti Cernăuţi şi Tighina şi-au sărbătorit zilele acestea 600 de ani de la prima atestare documentară

Coincidenţă sau ba, dar aceste 2 oraşe au fost atestate documentar pentru prima dată în aceeaşi zi-8 octombrie 1408. Ambele cu o istorie şi geografie( Cernăuţi-Bucovina de Nord, iar Tighina în partea transnistriană) atît de diferită, dar totuşi atît de comună, vitregă şi tragică…                         

Stema oraşului Cernăuţi de cîndva ( sursa Wikipedia)

Aflîndu-mă la moment în Suceava, întîmplarea a făcut să fiu mai aproape de Cernăuţi decît de locul  unde m-am născut, Tighina. Pe străzile Sucevei poţi întîlni adesea români veniţi din Cernăuţi cu diverse probleme în România, tineri  ucraineni de etnie română  ce-şi fac studiile la universitatea de aici.

Palatul Mitropolitan din Cernăuţi

La fel ca şi celellalte meleaguri româneşti, la Cernăuţi, în legendarul 1918 românii au încins Hora Unirii, iar un pic mai tîrziu  a fost ridicat Monumentul Unirii, reprezentînd chipul în bronz al unui soldat român avînd în stînga un drapel iar în faţă stînd în genunchi o fată ce simbolizează Bucovina. Ca şi celelalte monumente ce reprezintă lupta istorică de secole a românilor pentru Unire, atît din Basarabia, cît şi din Bucovina, la ocuparea  sovieticilor a fost demolată.                                 

Stema oraşului Tighina în timpul ocupaţiei ţariste

Chiar dacă s-a lucrat insistent la ştergerea memoriei istorice, totuşi la Cernăuţi nu s-a stins cu totul flacăra neamului românesc. Comparativ cu Tighina, unde lumea se intimidează să recunoască că se trag din radăcini  româneşti şi vorbesc româna doar în cercuri restrînse, românii din Cernăuţi sunt mîndri de identitatea lor, în satele din jurul oraşului tăranii vorbesc o limbă română cultivată, există organizaţii a românilor ce le apăra drepturile, sistematic se organizează manifestări artistice, expoziţii de carte …într-un cuvînt se face tot posibilul ca istoria să nu fie mutilată cu totul, să nu se piardă adevărata identitate în pofida tuturor jocurilor politice menite să ne dezbine, să ne înstrăineze de valorile ancestrale ce ne-au consfinţit ca popor. Pe cînd la noi?…

Cetatea Tighina,reproducere de pe tabloul lui M.Ivanov (1790)

Singura amintire a voievodului Alexandru cel Bun , cel care a emis un document unde erau pomenite aceste oraşe, este  în Cernăuţi numele unei străzi centrale, iar în Tighina unicul liceu cu predare în  limba română ce-i poartă numele, elevii căruia continună să suporte pînă acum sfidările  regimului separatist şi nenumăratele încercări  de a-l desfîînţa care din fericire s-au soldat cu eşec. La fel ca celelalte  cimitire a ostaşilor români din Cernăuţi, soarta cimitirului românesc din Tighina  a fost similară. Administraţia separatistă din Transnistrai a distrus locul unde-şi  duceau somnul de veci  militarii români. Peste cruci şi mormite au trecut buldozerile, pămîntul s-a nivelat…s-a şters o filă o istoriei noastre, iar odată cu asta s-a şters şi conştiinţa noastră, demnitatea de a fi român! Ruşinos!

Cînd se va găsi şi la noi cineva să recunoască că totuşi „regele e gol!”?!

După ani buni ai copilăriei, cînd adormeam cu cărţile lui Andersen lîngă pernă, abia acum am realizat cît de subtil şi previzibil a fost autorul, poveştile sale sau mai exact morala lor mai este actuală şi valabilă şi realităţilor zilelor noastre. Mai ales celor din R.Moldova. Mi-e ruşine să recunosc, dar trăiesc într-o societate cu caracter de turmă, cu mentalitate vetustă şi marginalizată, ce gîndeşte şi acţionează uniform din simplul principiu „aşa fac toţi!”. O fi vreun vestigiu din perioada de „aur” a colectivizărilor, însă au trecut de-atunci Slava Domnului tocmai 17 ani de pretinsă democraţie sau de căutări disperate a ei şi-ar fi normal să fi învăţat şi noi ceva din aceste încercări( zădarnice probabil) de-a fi şi noi în rîndul ţărilor cu-adevărat democratice. Cum putem avea pretenţii prosteşti că suntem un popor deştept şi inteligent dacă în aceşti ani n-am avut putinţa măcar de a învăţa să gîndim liber, nu mai zic de (ne)efortul de a fi liberi şi democratici prin acţiunile noastre.

Tragedia acestei situaţii nu este că am fi inapţi să ne schimbăm, ci NU ne dorim asta. E logic. E mult mai uşor să fii ca toţi decît să fii tu însuţi, să gîndeşti la fel şi să fii de acord cu restul decît să-ţi păstrezi poziţia şi să-ţi aperi punctul tău de vedere care nu neapărat ar trebui să coincidă cu ceea ce cred toţi. În loc împreună să fim o forţă, o putere hotărîtoare în luarea deciziilor de importanţă naţională, prin indiferenţa şi lenevia noastră devenim obiect de manipulare politică. E mult mai uşor să manipulezi o masă cenuşie de oameni ce gîndesc rudimentar şi uniform decît nişte cetăţeni interesaţi e ceea ce se întîmplă în ţara lor. E cea mai comodă postură. Mai lesne e să privim apatici de după cortină cum degradăm decît să depunem efort şi energie pentru a salva situaţia.

Suntem obişnuiţi să se facă tot în locul nostru, aşteptăm cu gurile căscate ca nişte pui de rîndunici mîncarea gata mestecată fără a ne interesa măcar ce-a ajuns la noi în gură…şi de obicei, prin aceeaşi inconştiinţă şi nesimţire suntem alimentaţi doar cu aberaţii şi promisiuni politice deşarte ce nu-şi vor găsi realizare în vecii vecilor!

Mi-e frică că vom proceda la fel şi în 2009, an ce se aununţă decisiv pentru viitorul de mîine al R.Moldova. Ca de obicei vom fi incapabili să alegem ceea ce-i mai bun şi rezonabil pentru noi, vom alege pe cel pe care-l votează toţi fără să ne întrebăm măcar de ce merită candidatul în cauză votul nostru. Şi cel mai straniu e că suntem mulţumiţi de ceea ce este, situaţia ne aranjează pe deplin, simţim cu toţii că ne ducem la rîpă, că degradăm..dar continuăm să tăcem ! Pînă cînd?!Cînd se va găsi şi la noi cineva, asemenea băieţelului din poveste, revin la Andersen, care să aibă curajul să zică sus şi tare că totuşi „regele e gol!” ?!

Viaţa de licean versus cea de student

Mulţi dintre noi încă de pe băncile liceului visează să ajungă cît mai grabnic la facultate, văzînd în asta unica scăpare de dependenţa de părinţi şi marginalizările impuse de profesorii de liceu( care devin buni doar după ani grei de experienţă cînd conştientizăm acest adevăr). E o dorinţă justificabilă. Fiind tentaţi de dorinţa unei schimbări cît mai radicale, de pespectiva de a fi stăpîn pe propria viaţă, de legendara LIBERTATE, mergem 12 ani la liceu( mai ales în clasele 11-12) ca al o adevărată ghilotină.

Au fost destule momente în viaţa mea cînd îmi doream din tot sufletul să părăsesc satul, să scap de examenele de bacalaureat, să ţin în mîini diploma şi…să încep o viaţă nouă! Adevărul e că de cele mai multe ori nu prea suntem pregătiţi pentru această „viaţă nouă” şi la primul eşec suntem gata să renunţăm cu tot dragul la toată libertatea şi să revenim la acei adolescenţi rebeli de cîndva. Încă n-am trecut prin situaţai asta pentru că sunt studentă de abia 3 zile, însă în acest răstimp am reuşit să mă conving de enorma diferenţă dintre aceste două medii total diferite. În prima zi de facultate aşteptam ca scenariul să se deruleze exact ca la liceu, să oferim flori profesoarei la prima oră de derigenţie, ea să ne întrebe cum am petrecut vacanţa mare, iar noi să ne întrecem de zor cu povestitul. Cînd eşti în liceu se vorbeşte doar de „noi”: clasa noastră, şcoala noastră, diriginta noastră, eul personal e mai degrabă unul colectiv, pe cînd mediul universitar îţi cultivă eul individual, te face independent, rezistent şi feroce la condiţiile de existenţă care de obicei nu-s prea uşoare. Facultatea mizează pe un tînăr greu influenţabil, capabil de a lua decizii promte şi de a învăţa din greşelile altora. Iată de ce universitatea nu e atît un amalgam de cunoştinţe teoretice ce anticipează o carieră reuşită, ci o imensă ŞCOALĂ DE VIAŢĂ.

Pînă vor trece aceşti 3 ani de facultate cred că părerile mele se vor metamorfoza mult, va trece timpul iar odată cu el mă voi schimba şi eu. Însă ceea ce-am înţeles parcurgînd aproape 400 km pînă a ajunge în oraşul care mă va adăposti cel puţin 3 ani este că mă voi schimba mult. Mă voi modela sau voi fi modelată. Înspre BINE sau RĂU, în dependenţă de mine, de principiile şi puterea mea de rezistenţă. Doamne-Ajută !

Cu drag despre prima învaţoare în ajunul Zilei Profesorului

Înainte cu o lună de acel legendar 1 septembrie 1996, îndată ce rămîneam singură acasă, îmi începeam tradiţionalul ritual matinal-proabarea costumului nou-nouţ predestinat pentru Ziua Cunoştinţelor. Mama fusese nevoită să-mi spele costumul, întrucît riscam să mă du la acea multaşteptată zi cu hăinuţele pătate de degetele mele nerăbdătoare să ţină ghiozdanul.


Bărbăţia mea încetase odată cu intrarea în curtea şcolii aidoma unui ştiubei în perpetuă forfotă. Inima mi se făcu cît un purice, iar paşii mei devenise mai prudenţi ca niciodată-tare mă mai temeam să nu fiu absorbită de torentul de elevi nerăbdători să păşească pragul şcolii. Într-un final apăruse EA, înaltă, cu buzele cireşii şi faţa brăzdată de grijile şcolii, doamna Ciobanu Eugenia, cea care avea să-mi călăuzească patru ani paşii fragili şi neputincioşi prin grădina Cărţii şi a Ştiinţei. Temerile mele se mai spulberară un pic după ce chiar dumneaiei îmi încredinţase cel mai emoţionant moment al careului festiv-PRIMUL SUNET-ţineam cu mîinile tremurînde acel clopoţel gigant comparativ cu statura mea scundă şi-n acele momente mi-am dat seama că doamna şi clădirea de alături în scurt timp îmi vor deveni a doua mamă şi a doua casă.


Neîndoielnic aşa şi a fost. În primele zile de şcoală nu încetam să mă uimesc de memoria dumneaiei, ne chema fiecare pe nume fără a comite o mică eroare, pe cînd eu, roteam ochii prin clasă şi întîlneam atîtea feţe necunoscute şi curioase, era sub capacităţile mele să le reţin numele tuturor. Eram atît de mulţi şi-atîţi de diferiţi! Fiecare cu povestirile sale despre fraţi şi surori, despre jucăriile lăsate acasă, despre merele dulcege din grădina bunicului, despre căţelul şi pisica ce-i aşteaptă pe pragul casei…Nu fiecare persoană ar rezista avalanşei de povestiri şi întrebări, să asculte păsurile şi să intre în voia fiecăruia. Şi totuşi, ea a rezistat…Doar dumneaiei ştie cîtă iarnă-n plete i-au adus toate obrăzniciile şi necuminţenia noastră, cîţi nervi irosiţi pentru fiecare faptă necugetată din partea noastră…Şi totuşi, n-a contenit nici o clipă să ne iubescă necondiţionat, să ne încurajeze ori de cîte ori aveam nevoia, să ne dea sfaturi părinteşti, ceea ce-ar însemna într-un cuvînt ”A EDUCA” . Indiscutabil aceşti patru ani ce i-am petrecut sub ”aripa” sa au fost cei mai frumoşi din întreaga mea copilărie, cînd veneam la şcoală voioşi, cu vreo jumătate de oră înainte pentru a întîlni la poarta şcolii învăţătoarea. Ce mai aprigă concurenţă ! Alergam în întîmpinarea ei şi doar cel mai norocos avea onoarea să ducă geanta învăţătoarei plină de caiete, iar ceilalţi, ca nişte furnicuţe ne-nvîrteam în jurul ei, grăbindu-ne să i le povestim pe toate cîte ni s-au întîmplat pe parcursul unei zile.


Au trecut anii pe neobservate. Odată cu înaintarea lor, întîlneam tot mai rar prima noastră învăţătoare. De obicei, era înconjurată de copii, tot mulţi şi tot gălăgioşi, doar că alţii, încă o generaţie modelată de dumneaiei. Uneori, întîlnind-o întîmplător pe strădă după un ”bună ziua” sfios, rămîneam toată ziua cu gîndurile răzleţite în acei ani ai frumoasei mele copilării, cu un zîmbet nostalgic pe buze şi cu un sentiment puternic în suflet de consideraţie pentru toată străduinţa şi dăruirea doamnei Eugenia întru edificarea spirituală a fiecăruia din noi. Fiind de-acum liceeni, alţi profesori au intrat în inimile noastre, alte persoane au preluat locul în această dificilă misiune a şcolii de educaţie şi totuşi nimeni n-a mai putut să deschidă cu atîta uşurinţă acel cufăr de lumină ce-l purtăm fiecare pitit într-un buzunar al sufletului.După ce-a ajuns la odihna bine meritată, tot mai rar dădeam ochii cu acea ”EA”, poate prea repede ne-am lăsat purtaţi de talazurile existenţei şi găseam prea puţine ocazii ca să mai vorbim, s-o vizităm…însă ea nu ne-a uitat…În ziua în care fusese încheiată sesiunea de admitere, printre multe alte telefoane primite, mai spre seară am primit unul total neaşteptat, dar care mi-a umplut sufletul cu atîta fericire! Era EA. Aceeaşi voce caldă şi blajină ce ne-a îmblînzit făpturile rebele, care-mi face totdeauna sufletul să palpite la amintirea atîtor clipe frumoase din îndepărtata copilărie. Mă sunase să mă întrebe dacă am reuşit sau nu la universitate. După ce-i răspunsesem cu o vădită emoţie în glas, începu să mă întrebe pe rînd : ”dar Andrieş?”, ”dar Lenuţa?”, ”dar Victoraş?”…Am avut o clipă de ezitare, aceste nume îmi păreau total străine, demult am înlocuit diminutivele cu ”Andrei, Elena,Victor”, pe cînd EA ne avea în memoria şi în sufletul său acei de cîndva, acei care abia de reuşeam să ţinem stiloul în mîină dar care acum toţi suntem studenţi. Niciodată un apel telefonic nu mi-a adus atîta bucurie, atîtea amintiri şi emoţii! Abia atunci am realizat că în toţi aceşti ani ea ne-a păstrat în sufletul său, ne-a urmărit zborul însuşit la primele sale lecţii care a avut acelaşi final firesc-plecarea din cuibul părintesc.


Probabil e prea tîrziu, dar în acest miez de toamnă măcar virtual aduc la picioarele sale cele mai alese crizanteme în semn de imensă recunoştinţă ce i-o port, dorindu-i mulţi ani înainte şi multă dragoste de la discipolii săi. LA MULŢI ANI!

8 ore de drum pe traseul Acasă-Acasă

Expresia titulară nu-mi aparţine, ci e o parafrazare a afirmaţiilor lui Nichita Stănescu în momentul ce-a călcat meleagurile basarabene prin anii 80 aflîndu-se într-o vizită de serviciu prin URSS. Poate e prea îndrăzneţ din partea mea să supun comparării starea mea la venirea în Romania cu starea poetului la venirea în Basarabia, totuşi, am simţit pe propria piele adevărul imens ce poartă aceste cuvinte. Cunoscînd realităţile romaneşti doar din presă şi ştirile tv şi vizitînd mai înainte doar odată Romania doar în scopuri turistice, iniţial aveam multe ezitări, îmi dădeam seama şi conştientizez şi acum că decizia de a-mi face studiile aici şi drumul ales nu va fi tocmai presărat cu petale roze de trandafir. Şi totuşi, cînd am ales universitatea din Romania în detrimentul celei din Chişinău, am făcut conştient acest pas, după lungi momente de chibzuire şi cîntărire, deaceea pur şi simplul n-am dreptul moral să regret obţiunea făcută. Iar despăre asta pe parcurs şi cu alte ocazii…

Mai întîi despre oraş, căci întrucît n-a început anul şcolar nu pot să mă pronunţ referitor mediului studenţesc de aici. Oraşul e fascinant, am venit aici cu aşteptări puţine. căci îmi imaginam Suceava o provincie sărăcăcioasă din periferia nordică a Romaniei. Din fericire, aşteptările mele au fost înşelate. Am găsit aici un oraş verde şi liniştit, aşezat într-un cadru natural de-a dreptul încîntător, cu lume nu pre multă şi (pînă cînd) amabilă şi drăguţă. Am reuşit să ne cazăm cu brio şi-am mai avut mare noroc că am în calitate de colege de cameră încă două cunoscute din Moldova cu care-am venit împreună, studenre şi ele anul I la Comunicare şi Realţii Publice. Condiţiile? Cum să vă spun…Destul de suportabile faţă de cele de acasă şi pur şi simplu excelente comparativ cu cele din căminele studenţeşti din Chişinău.

Am așteptări care sper să nu-mi fie înșelate. Totdeauna m-am considerat româncă, deși uneori am atras priviri deocheată când ziceam asta. Am venit aici ca să mă conving și să-i conving pe cei de acasă că chiar nu există nici o diferență între noi și trebuie să scăpăm de aceste stereotipuri. ȘI sper din tot sufletul să fie așa…

Fireşte cele scrise de mine mai sus par cu o doză mare de relativitate. Vor fi cu siguranţă momente de descurajare, dezămăgire şi regret. Sunt parţial pregătită. Mai sper din tot sufletul să nu abandonez scrierea pe acest blog, să-mi pot materializa sistematic în cuvinte toate gîndurile, frămîntările, observările mele din perspectiva de „student basarabean, bursier al Statului Român „. 🙂

Un licăr de românism în bezna separatiştilor

După o zi groaznic de epuizantă prin Chişinău, într-un sfîrşit, am ajuns acasă, în Bender. Zic „acasă” în termen foarte relativ, căci niciodată n-am avut domiciliul stabilit în acest oraş. Şi totuşi, simplul fapt că cu 18 ani în urmă am fost adusă pe lume într-o maternitate din Bender, pentru că cel puţin 2 ori pe săptămînă se întîmplă  să-i traversez străzile, pentru că am aici o mulţime de-a rude şi prieteni mi-am asumat dreptul moral de-a numi acest loc „acasă”.

E un oraş cu o istorie aparte, plin de contraste şi lucruri stranii ce te uimesc la tot pasul. Pînă a ajunge în Bender, ca de obicei, am fost nevoită să trec calvarul de la vamă, unde am fost nevoită să completez o anchetă( fişă de migraţie) pentru a-mi înregistra statutul de migrant. Şi-apoi, după ce-am primit de la vameşi un talonaş am putut să mă bucur  că sunt „migrant cu actele în regulă” fără a ieşi măcar din hotarele propriei ţări(!). Oraşul se pregăteşte să-şi serbeze cea de-a 600 aniversare. De ceva timp au început pregătirile. Tam-tam-ul şi forfota din ajunul aniversării prevestesc o sărbătoare pe cinste. Păcat doar că nu voi fi atunci în ţară…Aş fi avut ce relata post eveniment pe blog, căci anume asemenea ocazii sunt cele mai propice pentru propagările ideologice , cînd manipulările politice se manifestă în toată splendoarea lor. Am fost martoră la multe activităţi de amploare din Bender sau Tiraspol şi, credeţi-mă, mi-a fost dat să văd multe…:)

Mergeam automat pe străzile oraşului( eram frîntă de oboseală după ce-am mers pe jos kilometri întregi pe drumurile capitalei), treceam absentă pe lîngă grupurile de tineri ce vorbeau gălăgios în rusă,  pe lîngă afişele frumos iluminate cu publicitate în rusă, pe lîngă străzile cu denumiri a pseudoeroilor sovietici…pierdută în gîndurile mele, mă gîndeam la stupiditatea acestei situaţii cu Transnistria, aberaţiile şi speranţele vagi cu care suntem alimentaţi zilnic, promisiunile deşarte despre „consolidarea teritorială a RM şi rezolvarea grabnică a conflictului transnistrian”. Mă simţeam atît de străină în acest oraş! Traversînd strada, în faţă mi s-a deschis o privelişte uimitoare-un panou publicitar al unui magazin de mărfuri sportive cu imaginea splendidă a unei atlete(Sandrei Izbaşa, dacă nu mă înşel) ce-avea pe umăr culorile tricolorului: albastru, galben şi roşu. Poate e un detaliu prea puţin însemnat, dar după 10 minute de incertitudine de cînd mă aflam în acest oraş de pe malul drept al bătrînului Nistru, abia atunci am avut senzaţia că am revenit ACASĂ !!!

Veneticilor din Moldova: simţiţi-vă ca acasă, dar nu uitaţi că sunteţi în ospeţie

Această zicală, utilizată mai frecvent la adresa unei persoane, iată că e aplicabilă şi pentru un fenomen social. Ospitalitatea, în genere, în cultura etică, e considerată drept una din cele mai alese virtuţi. Însă ospitalitatea exagerată poate avea efecte nefaste şi distrugătoare. Poporul nostru, din (ne)fericire a fost înzestrat din belşug cu această calitate care s-a transformat într-un adevărat blestem, crucea căruia am dus-o şi-o vom duce cu smerenie pe umerii noştri.

Ospitalitatea în cazul unui popor înseamnă toleranţa faţă de alte popoare, disponibilitatea lui de a lua sub „aripa” protectoare cetăţenii străini care şi-au găsit casă în altă ţară decît cea de origine. Comparativ cu alte ţări multinaţionale, populaţia R.Moldova nu este atît de colorată, însă a intrat în obişnuinţa noastră să ne împărţim cu tot ce avem mai scump şi bun cu străinii veniţi în „ospeţie”.Toate bune şi frumoase pînă aici. Ar trebui să ne mîndrim că suntem un popor atît de ospitalier şi primitor. Doar că nouă nu ne-a fost suficient să ne împărţim cu veneticii din cei al nostru şi să ne bucurăm împreună, noi ne-am încumetat să le „cadonăm” cu toată generozitatea tot ce avem mai scump: şi limbă, şi istorie, şi modul de viaţă…şi tot din acel nemărginit respect am adoptat cu uşurinţă modul lor de viaţă, şi istoria, şi limba lor…Într-un cuvînt am cam uitat să le reamintim străinilor statutul lor de oaspete şi treptat-treptat ne-am pierdut şi noi statutul de stăpîn…

Prin această asociere să nu credeţi că-mi manifest nemulţumirea şi dezacordul faţă de etniile(mai ales cea majoritară) din Moldova. Ba, din contra, faptul că există şcoli, cinematografe, organizaţii, teatre ce activează în alte limbi decît româna nu poate decît să bucure, înseamnă că statul îşi tratează cu respect minorităţile, le permite să-şi promoveze valorile, cultura. Însă situaţia devine de-a dreptul supărătoare odată ce se inversează rolurile de gazdă cu cel de oaspete. Conform normelor etice, oaspetele ajuns în casa gazdei poate să-şi permită din bunătatea ei pînă la bunul simţ, pînă la decenţă. Iar dacă indecenţa şi neruşinarea oapetelui depăşeşte limitele , dacă oapetele îşi permite să înlocuiască legile din casa-gazdă cu legile proprii denotă nu numai lipsă de tact, dar şi un total nerespect. Aşa că, dragi străini stabiliţi în Moldova, simţiţi-vă ca acasă, dar nu uitaţi că sunteţi totuşi în ospeţie …!!!

Pitorescul spitalelor din RM

Niciodată nu mi-au plăcut spitalele. Albul şi imaculeţea de acolo mai degrabă mă înfioară decît îmi pogoară lumină, pace şi linişte în suflet. Nu e o fobie, însă totuşi evit pe cît posibil întîlnirea cu ele. Nimeni n-ajunge acolo de bună voie, mergînd prin coridoare întîlneşti doar feţe posomorîte umbrite de griji şi dorinţa de evadare din acest edificiu. Plus la asta spitalele în sondajele efectuate printre populaţia Republicii Moldova mai sunt în topul instituţiilor de stat în ceea ce priveşte corupţia şi birocraţia. E un fapt incontestabil. Am simţit-o fiecare pe pielea proprie şi din experienţele personale. Dacă mi-aţi riposta că nu e aşa, n-aş face decît să mă bucur sincer pentru dumnevoastră şi să vă invidiez .

Spitalele mai sunt pentru mine şi locul perfect unde poţi observa de după cortină „subtilităţile” unei societăţi . Aflîndu-mă vreo 2 ore în rînd pentru a face testul HIV(pentru studii) în spitalul raional, am avut timp berechet să fac observaţii asupra oamenilor aflaţi în aceeaşi situaţie, doar că ajunşi acolo cu alte necesităţi. Oameni simpli veniţi din satele raionului, fiecare cu păsul, nevoia şi problema lui. Aflîndu-se în postura de a aştepta ore în şir pentru o banală consultaţie, de obicei la uşa cabinetor se iscă discuţii aprinse despe timp, agricultură şi chiar politică. Asistînd la asemenea dezbateri realizezi că realitatea societăţii în care trăim nu e tocmai cea prezentată la tribunile parlamentare sau în talk show-urile de la Moldova 1. Oamenii, cetăţenii acestei ţări s-au săturat să asculte minciunile fără sfîrşit, promisiunile deşarte afişate în campaniile electorale care nu-şi găsesc realizare îndată ce trec alegerile.

Aşezată pe un scăunel de lîngă fereastră în sala de aşteptare în 2 ore mi-a fost dat să aud zeci de drame, drame care sunt tipice şi comune majoritatea familiilor din Moldova, drame care pur şi simplu te înfioară şi te obligă să crezi că trăim o stare latentă dar continuă de degradare. O femeie trecută abia de 50 de ani care de 2 ani tot încearcă să obţină un grad de invaliditate pentru feciorul său bolnav de epilepsie. Un bătrîn ce n-a primit nici o despăgubire pentru grădina şi casă din timpul inundaţiilor de vara aceasta. O altă femeie care le spunea la toţi că-şi va pune capăt zilelor dacă poliţia nu-i va pedepsi bărbatul alcoolic ce-o bate zilnic. Un bărbat ce se plîngea pe vameşi că i-au cerut „pentru nimic” 50 lei. Şi tot aşa. Fiind prezentă, dar pasivă în discuţiile lor mă întrebam sunt la curent oare demnitarii şi parlamentarii noştri cu tot ce se petrece în societatea noastră, cu toate nedreptăţile şi umilinţele la care sunt supuşi bieţii cetăţeni. Lumea nu mai are încredere în statul care i-a promis un trai bun, dar care nu face nimic pentru a înbunătăţi soarta vitregă a oamenilor de rînd. Lumea este disperată. Nimeni nu mai este în stare să-şi apere drepturile,să-şi revendice ceea ce le cuvine. Lumea noastră a cedat uşor. A dat mîinile-n jos în semn de supuşenie şi priveşte resemnată la toate înjosirile la care sunt supuşi zilnic…Lumea aşteaptă o schimbare, dar cine s-o înfăptuiască dacă noi înşine prefererăm să rămînem pe margine în aşteptarea unei „mane cereşti” ?…

De ce limba noastră e ROMÂNĂ?(10 argumente istorice şi ştiinţifice ale străinilor)

Anton Verancsics(1504-1573), umanist italian:

„Transilvania, Ţara Românească şi Moldova se deosebesc numai prin întreita împărţire, dar locuitorii acestora se numesc români…Limba e aceeaşi pentru amîndouă popoarele ca şi credinţa creştină de rit ortodox.”

Pierre Lescalopier(1550-1597), călător frăncez:

„…Locuitorii acestei ţări se socotesc drept urmaşi adevăraţi ai romanilor şi-şi numesc limba lor „românească”, adică română; limba lor este pe jumătate italiană şi pe jumătate latină, amestecată cu greaca şi cu un fel de păsărească.”

Aleksandr Puşkin(1799-1837), poet rus:

„…generalul Rene propunea să fie atras de partea lui Petru I şi Cantemir şi domnul Valahiei Brîncoveanu, deoarece „voievodul valah fiind una şi aceeaşi naţie şi religie cu gospodarul moldovean nu va întîrzia să se supună” ” .

Profiri Uspeanski(1804-1885), Rusia:

„…În Basarabia …sărmanii români…n-au mană cerească, n-au cuvîntul credinţei în limba română.”

Kark Marx(1818-1883) ,Germania :

„< Limba română e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo-Valahia se numesc ei însăşi români; vecinii lor îi numesc vlahi sau valahi.”

Nikolai Durnovo(1876-1936), Rusia:

” …copii unui sat de pe malul Nistrului…ieşiţi din şcoală şi scufundaţi în lumina soarelui, se jucau şi bîlbîiau româneşte…Unul dintre copii ne-a dat o lecţie bună, mie şi profesorului, acest băieţaş ne-a descoperit el nouă legi fireşti ale limbii române populare, ne-a deschis fereastra de etnografie şi folclor.”

Ruben Budagov(1910-2001), lingvist rus:

” Numai prin faptul că Stalin aminteşte „limba moldovenească”, a apărut problema limbii moldoveneşti de sine stătătoare, deşi majoritatea lingviştilor consideraseră pînă acum că românii şi moldovenii vorbesc aceeaşi limbă.”

Carlo Tagliavini(1903-1982), savant romanist italian:

„…pretinsa limbă moldovenească nu este de fapt decît româna literară scrisă cu un alfabet rusesc uşor modificat…cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldoveneşti, cunoscute de altfel şi în interiorul graniţelor României.

Stanislav Semcinski(1931-2001), Ucraina:

” În primii ani după ocuparea Basarabiei, în Rusia era cunoscută denumirea tradiţională a limbii literare de „limba românească” . În 1816 la Chişinău a văzut lumina tiparului „O carte de rugăciuni” , apărută în „româneşte” . În 1817 a fost editat în „româneşte” şi „Ceaslovul”. În sfîrşit, ân 1827 la Sankt Petersburg iese de sub tipar „Gramatica rusească şi românească” a lui Ştefan Margellă .”

Raymund Piotrowski ( n. 1922), lingvist, Rusia:

„…ocrotirea şi susţinerea prestigiului limbii române în Basarabia presupune aplicarea, utilizarea ei intensă în toate domeniile de activitate, dar mai întîi la nivel statal şi administrativ…”

P.S. Selecţia citatelor nu-mi aparţin, ci au fost preluate din articolul titular de Nicolae Dabija din nr.11-12 2006 al revistei editate la Chişinău „LIMBA ROMÂNĂ

P.P.S. : Cred că aceste argumente de necontestat nu mai necesită comentarii de prisos…