Născută şi crescută pe strada Păcii :-)

Uneducated – spectacol la care trebuie duși cu forța angajații Ministerului Educației

uneducated

În clasele primare mă simțeam cel mai inutil om din lume. Nu eram bună la nimic din ce avea nevoie școala de la un elev. Colegii mei, în afara orelor, frecventau cercul de folclor, teatrul de păpuși, alții dansau. Adică tot la ce eu n-am pic de talent! Când se făceau sărbători, de cele mai multe ori, eu stăteam alături de colegi, dar mie și altor băieți din clasă mi se făcea un semn, de acela cu degetul la gură, să tac. Sau să dau din buze, să mă prefac a cânta. Adică să fac ce vreau, doar să nu iasă vreun sunet din gura mea. Au fost mulți ani în care eu chiar credeam că sunt cel mai netalentat om din lume, deși, mai tot timpul, eram cea mai bună elevă din clasă și aveam cele mai mari note la toate disciplinele, în afară de cele vocaționale.

Mă gândeam în mintea mea de copil că mă voi face profesoară de matematică când voi crește mare pentru că …la altceva nu mă pricep. Și hotărâsem atunci: dacă nu sunt bună la științele umaniste, să fiu cea mai bună la cele exacte. Și am fost. Am început să ignor științele umaniste, oricum colegii mei erau talentați, compuneau poezii, tansau, cântau, jucau teatru…nu mai era loc de mine. Știam din start că desenul pe care îl voi face va ieși urât, compunerea va fi lipsită de epitete și metafore, iar dacă voi începe să cânt la educația muzicală, îmi va zice profesoara că mai bine să mă opresc. Mi-aduc aminte, prin clasa a IV-a, profesoara ne-a dat să facem o compunere despre limba română. Mi-am notat în caiet la tema pentru acasă pe scurt „De făcut compunere despre limbă„. Când am ajuns acasă am făcut ditamai compunere de o pagină despre limbă, dar nu limba română, dar limba din gură și să spun cât de important e că avem o limbă în gură și că ea ne ajută să simțim gusturile, să vorbim etc. etc :))

Am noroc că prin clasa a 9-a sau a 10-a, după multe lecturi și datorită unei profesoare bune de română care-mi devenise simpatică, m-am descoperit și am înțeles că ceea ce vreau să fac în viața asta nu e matematica, fizica sau chimia, dar că există domenii în care eu chiar sunt talentată și care mă reprezintă mai mult.

Sunt sigură că exemplul meu nu e singular, iar acesta oglindește impotența școlii moldovenești de a descoperi potențialul din fiecare elev. Iar un talent nedescoperit la timp sau neîncurajat înseamnă omorârea lui.

Apoi, prin clasa a III-a, nu știu de unde a venit un ordin că elevii trebuie împărțiți în clase diferite în funcție de reușita lor școlară. Eram trei clase de a III-a și ne-am pomenit împărțiți în trei categorii: deștepți, medii și proști. Nimeni nu se mai rușina să folosească chiar aceste cuvinte pentru a se referi la o clasă sau alta. Eu eram în clasa deștepților, cei care aveau doar note de 8, 9 și 10. Era perfect, se crease o competiție acerbă între noi și evoluasem mult în acel an. Doar că în următorul an profesorii sau ministerul sau nu mai știu ceine au înțeles că o idee mai stupidă ca aceasta nu poate exista. Și ne-au amestecat înapoi, în funcție de zonele unde locuiam. Atunci să vezi dezastru! Diferențele între cei din clasa cu elevi cu note mari și cea cu note mici devenise de la cer la pământ. Noi evoluasem rapid, iar cei din clasa cu note mici involuase și mai mult, în lipsă de concurență și motivare.

Și aș putea enumera încă un șir întreg de exemple. Procesul educațional în Moldova e un eșec total. Și nu cred că suntem în drept să învinovățim profesorii care au salariul de 2 mii de lei. Nu știu cine e vinovat, habar n-am, dar mă sperie consecințele.

Spectacolul Uneducated, pe care l-am văzut săptămâna trecută la Spălătorie, taman e despre asta. O radiografie a sistemului educațional care te face să tremuri. O oglindire perfectă! De la ce se întâmplă în grădinițe, școli, apoi universități.

Mergeți să-l vedeți. Trebui trimiși, obligatoriu, angajații Ministerului să-l vadă. Poate ei nu cunosc că lucrurile au degenerat într-atât. Și poate li se luminează mintea și vin cu soluții. Detaliile despre piesă le găsiți aici.

2014-ul meu

Anul trecut am fost mai dezorganizată ca niciodată. Am întârziat la întâlniri, am abandonat școala de șoferi, am aplicat pe ultima sută de metri la proiecte și chiar și recapitularea anuală pe blog o fac cu 20 de zile mai târziu ca de obicei.

În fiecare an făceam recapitulări pe blog pentru ca să-mi pot aduce aminte, mai târziu, cum a fost acel an pentru mine. 2014 a fost prea memorabil ca să înșir aici pentru Oxana cea de 60 de ani ce s-a întâmplat. Voi ține minte. A fost anul în care am luat decizii importante și, la rândul meu, eu am fost persoana din deciziile importale ale altora.

2014 a fost anul în care am călătorit cel mai mult, am petrecut multe ore prin aeroporturi și am vizitat 10 țări. Am înțeles că jobul meu de vis nu e unul în care să mă trezesc în Tokio, să iau prânzul în Moscova și cina în Berlin. Până acum credeam asta cu toată ființa mea. Mi-am dat seama că sunt rebelă, dar insulița mea de stabilitate există și asta mă face, aproape, un om echilibrat. Aproape.

Am înțeles că nu e ușor să te ocupi de zece lucruri în același timp și mi-am dorit, uneori, din tot sufletul, să las moldova.org și să-mi găsesc un loc călduț într-o companie multinațională unde să am program fix, responsabilități clare și salariu bun. Să nu mă stresez cu alte activități pentru un venit suplimentar. Dar am înțeles, totodată, că nu sunt omul care se va obișnui cu un singur loc de muncă și cu aceeași activitate zi de zi. Așa că mă bucur că încă n-am abandonat ONG-ul, site-ul și alte proiecțele în care mi-am băgat nasul în 2014.

A fost anul care mi-a adus multă-multă fericire. Cât să pot duce. Am înțeles că viața de cuplu poate fi frumoasă dacă ai alături omul potrivit. Și împărțitul aceluiași acoperiș nu e o luptă zilnică, așa cum credeam anterior din ultima experiență.  Dar cel mai important am înțeles că dragostea nu cade din cer, dar o construiești tu, zi de zi. Eu am fost inginerul-adjunct. Dar am lucrat amândoi, iar construcția noastră nu se clatină 🙂

De la 2015 am atâtea așteptări cât n-am avut de la toți acești ani de până acum la un loc. În minte mea el este planificat până la mici detalii. Aștept cu nerăbdare și oleacă de frică să se îndeplinească fiecare punctișor din lista mea din cap, iar peste un an să scriu doar de bine despre 2015.

Să aveți un an bun!

Lecția Brega

N-am mai folosit acest blog să-mi exprim gândurile politice de câțiva ani, dar acum simt nevoia.

Partidele pro-europene, ați văzut și voi, au câștigat aceste alegeri la limită, fiind „salvați” de partidul lui Usatâi, pe care l-au scos fără a prezenta publicului probele reale, dar și datorită Partidului Comunist Reformator – care era cât pe ce să intre în Parlament doar datorită faptului că are denumire și logo asemănător cu cel al PCRM.

Deci, dacă nu erau aceste două întâmplări ale sorții (ambele întâmplări intenționate, probabil), în câteva săptămâni deveneam dintr-o „poveste de succes a Uniunii Europene” într-un stat care vrea să devină membrul Uniunii Vomale. Aceasta după ce aceste partide au avut patru ani la dispoziție să facă ceva, au avut grijă să-l elimine din cursă pe concurentul de care se temeau cel mai mult, au avut milioane de euro de la UE&SUA pentru a face ca reformele să fie simțite și de cetățenii simpli, au avut mii de bugetari și instituții pe care-au folosit în interes electoral.

Și, da, după această „victorie” rușinoasă ei nici n-au avut bunul simț să-și ceară scuze pentru rezultate. Eu l-am votat pe Brega conștient și mă bucur că au fost alți peste 14 mii de moldoveni care au gândit/acționat la fel. Și de duminică-înainte Brega nu mai e un cetățean oarecare, dar un om care are sprijin politic de la peste 14 mii de persoane. În realitate numărul susținătorilor lui e mai mare, mulți au votat unul dintre cele două partide (PL sau PLDM) pentru a salva Aliansu.

Sper să fie o lecție bună pentru liderii PLDM, PL și PLDM. Ei trebuie să știe că electoratul pro-european nu se limitează la votanții lor. Ei cred că știau asta și înainte de alegeri, și acum știu, dar mă cam îndoiesc că se vor apuca de treabă.

Iar dacă și acest mandat îl ratează și vor continua iar cu Păduri Domnești, capuri de asfalt &altele, ne vom trezi peste 2 sau 4 ani că va trebui să zicem adio ue.

Așa cum a zis și Oleg, aceste 14 mii au demonstrat că „se înmulțește electoratul rațional, curajos și rece”, care nu este dispus să tolereze personajele „pro-europeni”, corupți, îngâmfați și nesimțiți.

Așa cum Oleg a câștigat voturile a 14 mii de oameni intrând în campania electorală pe ultima sută de metri, refuzând banii oferiți din Fondul Electoral și fără a cheltui bani din altă parte, credeți că va fi greu ca un partid proaspăt, cu oameni necompromiși să adune 80 sau 90 de mii să ajungă în Parlament?

Electoratul lui Oleg și electoratul unui asemenea partid valorează de zeci ori mai mult decât simpatizanții lui Dodon sau Șelin. Sunt simpatizanți fără a fi plătiți și vor face tot posibilul să determine alți oameni din anturajul lor să voteze la fel. Cu argumente, bineînțeles, fără bani și pomene electorale.

Oamenii au votat într-un număr atât de mare pentru partidele de stânga pentru că nu exista mare alegere în dreapta. Dar dacă ar fi? Mai mult, acest electorat imens care a votat comuniștii&socialiștii sunt foarte, dar foarte ușor de influențat. Bătrânii nu mai sunt așa de încăpăținați ca în 2009. Ei vor vota pentru cine vor nepoții lor, dacă într-adevăr ar fi vorba de un/niște candidați buni și necompromiși.

Sigur nu vor schimba legea și nu vor scădea pragul electoral pentru independenți. De aceea, sper din tot sufletul, să apară un partid alternativ în scurt timp. Cu sau fără Oleg Brega, dar cu oameni fără trecut politic compromis, fără afaceri dubioase și fără presă cumpărată.

Eu chiar cred în victoria unui asemenea partid, care să facă diferența în politica moldovenească. Eu niciodată nu voi fi membru unei formațiuni politice, dar dacă apare un asemenea partid, mă bag să-l promovez și să-l susțin din tot sufletul.

Toți cei cu viziuni pro-europene (mai puțin membrii de partid și aplaudacii PL, PLDM și PD) simt nevoia unei alternative și sunt conștienți că Vlazii și Ghimpu vor compromite parcursul european al Republicii Moldova cu tot europenismul lor.

Aștept alternativa.

 

umărul drept

de mai bine de un an locul meu preferat din univers e umărul drept al băiatului meu

locul în care grijile de la joburi, vremea urâtă de afară, nervii acumulați de pe urma nesimțiților din societate se dizolvă. așezi capul pe umărul lui, închizi ochii și simți că ești cel mai norocos, protejat și fericit om din lume

locul unde am deschis ochii sute de dimineți, de unde am povestit și am ascultat despre ce-am mai făcut la serviciu, despre ce facem mâine seară sau ce mâncăm bunișor în seara asta

locul care mă adăpostește atunci când băiatul meu îmi arată fascinat show-urile Lion King, discursuri motivațioanale de la Ilon Mask, Steve Jobs sau Martin Luther King. locul unde-mi țin eu capul nepieptănat în timp ce râdem la seriale americane, în timp ce planificăm vacanțe sau când plimbăm omulețul de la Google Maps și alegem balconul dintr-un oraș frumos în care ne-ar placea să ne bem ceaiul sau ușa de unde să ne ridicăm corespondența dimineața

locul care a devenit epicentrul de liniște și echilibru, atunci când reacționez neadecvat și mă panichez, când stric sau pierd lucruri cu neîndemânarea mea

locul de unde admir în fiecare dimineață dezordinea din camera noastră, muntele de haine și cablurile aruncate peste tot care mă fac să cred că doar oamenii care nu au cu ce-și umple timpul devin obsedați de curățenie și devin paranoici când lucrurile nu sunt așezate la locul lor

locul care se transformă într-o țintă atunci când stau alături de el în timp ce conduce, iar eu nu pot să ajung să-l pup din cauza centurii de siguranță, când suntem în fața rudelor sau într-o atmosferă serioasă, iar eu trebuie să mă abțin cu greu să-i sar la gât

locul de care mi-e dor cel mai mult atunci când sunt departe de el și aștept cu nerăbdare notificarea de la mail care să anunțe o nouă scrisoare lungă și plină de iubire

locul unde „te iubesc”-urile ajung primele, în timp ce eu moțăi lângă urechea lui dreaptă, sprijinită pe umărul lui drept. locul unde-mi țin capul după ce ne iubim și povestim despre cât de norocoși suntem că ne-am găsit și ne aparținem

și, da, locul pe care vreau să continui să fac toate astea toată viața

De ce îl voi susține pe Brega în această campanie

10703673_10152883903917089_1711157633579599186_n Ați observat că toți cei care merg în centrul Chișinăului să semneze pentru înregistrarea lui Oleg Brega în cursa electorală se grăbesc să posteze o fotografie cu dovada pe Facebook? S-a mai lăudat cineva până acum cu opțiunile sale electorale (în afară de aplaudacii de pe la partide)?  De ce apar poze pe Facebook cu ce care semnează cu Brega? Pentru că sunt mândri că-l susțin!

Pentru prima dată, probabil, există posibilitatea ca în Parlament să ajungă un om care ne împărtășește viziunile, este de o sinceritate debordantă, spune ce gândește și lasă totul și sare în apărarea celor cărora li se încalcă drepturile.

Îl admir pe Brega și-l invidiez în sensul bun de când l-am cunoscut, în urmă cu șase ani. Eram în sat în timpul comuniștilor, citeam curaj.net, scriam uneori articole și comentarii anonime și muream de ciudă că nu am curajul lui Brega ca să spun din numele meu ce gândesc. Tot pe atunci îmi doream din tot sufletul să merg să protestez pentru jurnaliștii indimidați, pentru oamenii închiși pe nedrept, dar niciodată n-am făcut-o. Aveam 18 ani, mi-era frică (dar poate și din comoditate) eram un susținător pasiv al drepturilor omului și libertății de exprimare. Pasiv, adică inexistent. Că poți tu să ai în mintea ta cele mai bune intenții, dar dacă nu le manifești, nu-ți ajuți cu nimic societatea. Și tot atunci îmi doream din tot sufletul să am măcar o parte din curajul Bregilor.

Mureau de ciudă că nu sunt ca Brega de fiecare dată când șoferi de microbuze se comportau ca porcii, de fiecare dată când vedeam vreun barosan coborând dintr-o mașină de lux parcată pe trotuar, dar nu aveam curaj să mă apropii și să-i reproșez că datorită lui societatea noastră este așa cum este.

Muream de ciudă că nu sunt ca Brega când ajungeam acasă de la magazin și vedeam în pungă un produs expirat, dar nu aveam suficient tupeu pentru a-l returna, pentru a-mi cere banii și drepturile.

Muream de ciudă că nu sunt ca Brega când taxatorii și șoferii nu dau bilete, iar mie mi-era rușine să cer cu insistență, când vânzătorii nu dau bonuri.

Și muream de rușine când oameni bine intenționați au fost nedreptățiți de autoritățile noastre, când existau probleme care mă deranjau, dar nu ieșeam să protestez alături de mâna de oameni din Hyde Park care erau, probabil, singurii cărora le păsa.

Nu e suficient să fii cetățean activ în spatele monitorului.

Puteți să reproșați că Brega a câștigat dosare la CEDO, plătite din impozitele cetățenilor. Dosarele la CEDO nu ajung pur și simplu, cazurile sunt trecute prin mășinăria justiției noastre. Dacă avem justiție coruptă și vai de capul ei, care ignoră cetățenii nedreptățiți, tot Brega-i vinovat? Și cele câteva dosare câștigate de Hyde Park nu-l aveau ca beneficiar doar pe Oleg. Erau cereri colective.

Apoi, poate Brega e vinovat pentru că a stat nopți întregi în celule pline de mucegai, că a fost bătut, că avea „oaspeți” în casă noaptea, că i-au fost ridicate de câteva ori calculatoarele?

Polițiștii stau drepți, smeriți când știu că Brega-i prin preajmă. Se tem de el mai ceva ca de șefii lor. Mulți demnitari, la fel, ocolesc drumul dacă sunt anunțați că Brega-i prin preajmă. Știu că el observă orice încălcare și orice abatere de comportament. Avem nevoie de Brega-n Parlament ca să propună proiecte sănătoase și să-i vegheze pe demnitarii noștri care s-au cam relaxat.

Societatea noastră are nevoie de vreo 15 de-al de Brega și un Brega în Parlament. Sunt sigură că dacă ajunge Oleg în Parlament nu va ignora oamenii simpli, așa cum îi ajută acum pe toți cei nedreptățiți de autorități și societate.

#AlegBrega

Fotograful

Fotograful a apărut în viața noastră prin 1995. Se trăia atunci deloc bine, iar fiecare pragmatic căuta o sursă alternativă salariului pentru că acesta era inexistent. Se dădea cu leaca și cu întârzieri enorme, se practica barterul sau nu se dădea deloc.

Așa a apărut fotograful în satul nostru și în viața fiecăruia dintre noi. Nimeni nu știa câți ani are, ce naționalitate e (vorbea româna cu un accent rusesc, dar parcă nu era rusesc), dacă are familie sau nu, ce-a făcut la viața lui. Și, da, nimeni nu știa cum îl cheamă. Toți îl numeau „fotograful” și asta era suficient. Știam cu toții că e din Bender pentru că-l vedeam de trei ori pe săptămână venind cu bicicleta, cu geanta lui mare unde păstra aparatul foto, filmele și fotografiile. Din direcția ceea. Atât.

Îl vedeai cel mai des la școală. Singuratic în timpul lecțiilor și înconjurat de o droaie de copii în timpul pauzelor. Toți săreau pe el cu rugămintea să-i pozeze sau să-l roage să le arate pozele de săptămâna trecută cu ei, rugându-l să le mai păstreze până fac rost de bani. În cele 10 minute de pauză îl vedeai alergând dintr-o parte în alta a curții, executând comenzile copiilor neastâmpărați. Se întâmpla să fie ocupat și în timpul orelor, de cei care aveau educația fizică și zburdau pe afară sau de cei care sub pretextul „Doamna profesoară, dați-mi voie la veceu”, ieșeau la pozat. Din această categorie făceam și eu parte.

Cele mai pline zile erau totuși pentru el cele de duminică, când toată lumea din sat se adună în centru la piață. Îl vedeai de departe în căutarea unui fundal frumos, cu geanta pe umăr aranjând personajele sub un copac mai falnic sau pe lângă o fântână. Și îi reușea! Oamenii ieșeau veseli, iar sărăcia și hidosenia satului de-atunci nu ajungeau niciodată în pozele sale. Piața mai era pentru el locul cel mai potrivit să regăsească oamenii din teancul de poze pe care le purta cu el de luni bune, iar proprietarii se eschivau să le cumpere. Te vedea de departe și-ți spunea „tu matincă ai o fotografie la mine, ia să-ți arăt ce binișor ai ieșit, păcat să n-o iei, frumoasă amintire„. Și parcă ți se înmuiau picioarele, și de rușine, dar și de dorința de a avea acea poză. Și parcă nu-ți mai era milă de acei 10 lei, cu care puteai să-ți cumperi, apropo, vreo 12 înghețate.

Și, da! 1 septembrie, 31 mai, Anul Nou, Toamna de Aur și restul sărbătorilor școloare – adevărat festin pentru el, care se mișca abil dintr-o parte în alta. Ne aranja frumușel în poze de grup, ne schimba cu locul, ne îndrepta fundițele. Apoi fugea în față și ne spunea să fim atenți la „păsărică”. Și nu aveai cum să nu cumperi acele poze. Te gândeai în mintea ta de copil că peste câțiva ani vei fi mare, că probabil te vei întâlni din Paște-n Paște cu colegii tăi (și așa și este acum) și nu doreai ca Victor sau Elena să aibă această poză, care însemna accesul la trecut și care, te gândeai în mintea ta, te va teleporta în anii de școală, iar tu să fii fraier și să regreți toată viața că ai făcut economii de 10 lei.

Probabil nu e tânăr din Fârlădeni care nu are acasă cel puțin 10 poze realizate de Fotograful. Cel care pleca cu filmele în geantă și revenea în sat cu teancul de poze, devorate în pauză de copii nerăbdători să găsească fotografia cu mutrișoara lor.

Au trecut anii. Au apărut și primii săteni care au mers peste hotare la muncă. Apăruse și primele aparate foto în sat. Fotograful pierdea din clienți, dar continua să vină, de trei ori pe săptămână, în sat. își cumpărase chiar cu timpul și un aparat digital. Nu mai era ca înainte – făceai luni poza și așteaptai ziua de miercuri ca ziua de Paști să vezi cum ai ieșit în poză. Fotograful îți arăta imediat cum ai ieșit, ba chiar îți făcea mai multe poze și te întreba pe care să o imprime. Nici asta nu l-a ajutat.

Acum toată lumea are aparate foto acasă, iar elevii vin la școală cu smartphonuri de ultimă generație și fac zeci de poze într-o pauză de zece minute. Fac poze, zâmbesc, se așează ei cum vor, își caută singuri fundalul, fac selfiuri, le încarcă pe Odnoklassniki, Facebook, Instagram instantaneu.

Dar el continuă să vină. Deja cu autobuzul. Are părul alb-alb și cară cu el aceeași geantă pe umăr. Doar că elevii nu mai sar pe el în pauze și nici nu-l roagă să-i aștepte cu banii, să le păstreze fotografiile până vinde tata porcul sau mama brânza.

Copiii nu mai au nevoie de el. Paradoxal, dar el continuă să vină. L-am surprins anul trecut la festivitatea de începere a anului școlar. Era singur. Nu aranja ca de obicei, cum făcea de 1 septembrie când era noi mici, fetițele și băieții în rânduri. Și nici nu potrivea buchetele de flori. Era pe banca de lângă stadion, răsfoind ceva, în timp ce copii râdeau zgomotos și nu știau la care dintre aparatele foto din față să zâmbească. Părea trist și singuratic. În timp ce eu îl fotografiam. Pentru Instagram, bineînțeles.

tag_firladeni_1378128490

Fabulinus. Povestea unui teatru

Teatrul Fabulinus/ USVPe Ion Sapdaru îl știam din filmele lui Porumboiu, Mungiu, Mihăileanu, Nemescu și alte nume grele ale cinematografiei românești. Știam că e născut la Doroțcaia și că e unul dintre fondatorii Teatrului „Eugene Ionesco” din Chişinău. După ce-am văzut vreo cinci filme cu el, mi-am dorit să-l găsesc pentru a realiza un interviu pentru o revistă din Chişinău.

Zis şi făcut. Am făcut interviul, iar după ce-am schimbat vreo 10 mailuri am zis că ar fi extraordinar să existe un teatru studenţesc la Universitatea „Ştefan cel Mare”. Vorbea cu atâta entuziasm despre fenomenul teatrelor studenţeşti din SUA, iar eu îmi imaginam deja trupa, scena, spectatorii la USV 🙂

Norocul nostru a fost că în fruntea universităţii se afla un rector care iubea (ca şi acum, de altfel, deşi nu se mai află în această funcţie) prea mult USV-ul pentru a refuza propunerea noastră. Şi nu a dat doar acordul, dar s-a implicat cât se poate de mult ca ideea să prindă aripi să se materializeze, iată, în spectacole, un premiu la un festival internaţional, săli pline, aplauze, studenţi fericiţi părăsind sala de spectacol şi articole pozitive în presă.

În scurt timp m-am mutat în Chişinău, dar nu i-am scăpat din ochi nicio zi, mai ales că mulţi dintre actori îmi sunt şi prieteni. N-am reuşit să ajung la prima piesă, Visul unei nopţi de Vară, dar am fost la premiera celei de-a doua. S-a întâmplat ieri şi a fost minunat. Ştiu că nu le-a fost deloc uşor, dar finalitatea muncii lor a fost una mai mult decât fericită.

Teatrul Fabulinus/ USVPoate sunt subiectivă, dar n-am simţit nici pentru o secundă că am în faţă actori amatori. Și piesa, atât de fin aleasă!  „Țara Orbilor”, adaptare după  „Țara lui Gufi” de Matei Vișniec. Un spectacol savuros, inteligent și emoționant.

Chiar e frumos să-ți vezi prietenii pe scenă, să vezi priviri fericite în hol după spectacol. Dar cel mai frumos e că aceste lucruri se întâmplă la universitatea care te-a adoptat, la propriu.

Felicitări, dragilor, mulțumesc pentru seara de ieri și mult spor și răbdare pentru următoarele piese 🙂

Sucevenii care n-au reușit să ajungă la spectacol ieri și azi, vor putea să vadă piesa și săptămâna viitoare. Urmăriți pagina de facebook a USV 🙂

V-am pupat, salutări din Suceava 😉

foto: Marius Șuiu

Teatrul Fabulinus/ USV

 

 

vacanţa mea a însemnat Folk You

SAMSUNG Am revenit la Chişinău. Pre puţin bronzată, dar totuşi 🙂 Am avut parte de o vacanţă activă, cu multe plimbări prin staţiunile româneşti, cu nopţi nedormite şi, partea cea mai frumoasă, am avut parte de 2 zile de Folk You, ediţia a 8-a.

Nu e prima dată când merg în Vama Veche, dar de data asta locul acela m-a cucerit definitiv. Multă lume, dar în acelaşi timp o linişte surprinzătoare. Mulţi nonconformişti. Senzaţia aia faină „dă-mi o pace şi-ţi dau zece„. Iar povestea cea mai frumoasă a Vămii este, evident, Folk You. Încă din anul I de facultate îmi tot planific să ajung la festival, dar ba nu aveam bani, ba nu aveam timp şi tot aşa. Anul acesta, fără a planifica din timp, dar am ajuns.

Nimic nu poate fi mai extraordinar decât să stai întins pe pătură pe plajă şi să-l asculţi live pe Baniciu, Alifantis sau Emeric Imre. 8 ore de muzică bună în fiecare zi. Baie în mare la 4 dimineaţa. Totuşi, dacă voi merge şi la ediţia viitoare, va trebui să găsesc cazare în Vamă sau 2 mai (am stat în Eforie, iar transport dimineaţa devreme nu prea este).

Cred că Florin Pittiş, în cinstea căruia se organizează festivalul, ar fi fost mândru de colegii săi.

Vorba lungă – sărăcia omului, aşa că vă las să urmăriţi câteva filmuleţe pe care le-am făcut în timpul festivalului: (mai mult…)

de ce voi alege să merg cu trenul acasă

tren5

Mai întâi trebuie felicitat Șalaru. Și zic asta din perspectiva unui om cu diplomă în Comunicare și PR 🙂 S-ar părea că nu-i nimic deosebit în renovarea unui tren vechi, dar iată că ministerul, dar și presa a făcut din asta un eveniment național. Imagini cu primul tren renovat au apărut de câteva ori în presă pe parcursul ultimelor două luni, iar azi Șalaru, așa cum a promis la un offline, a organizat o excursie cu trenul nou pe traseul Chișinău-Ungheni.

Eu am mers o singură dată cu trenul în R.Moldova, când eram foarte mică. Pentru că trenurile noastre sunt niște hârburi în mișcare. În schimb, în România, timp de trei ani și ceva, dacă aș calcula toate orele petrecute în tren, ar ieși mai mult de o săptămână 🙂

Sper ca odată cu renovarea acestor trenuri, să devină și la noi la modă să circuli cu trenul. Eu cel puțin voi alege să merg cu trenul (mai ales că primul tren renovat va începe să meargă începând cu zilele următoare pe traseul Bender-Ocnița). (mai mult…)

10 minute prin grădina bunicului

Pentru mine (și nu doar) bunicul a fost tot timpul un intelectual desăvârșit. De mică am fost obișnuită să văd teancuri de cărți pe masa sa, tot el mi-a dăruit primele cărți (de Spiridon Vangheli, evident 🙂 ), a condus timp de 24 de ani o instituție de învățământ și de când îl țin minte, în fiecare an, pune deoparte aproape un salariu (acum o pensie) pentru a se abona la tot felul de reviste și ziare. Și de când îl țin minte are o slăbiciune mare pentru grădina sa.

Azi i-am făcut o vizită. Ce-am găsit în grădina bunicului: (mai mult…)