Fără categorie

despre piesa şi starea „pohui”

Eu nu știu cine e Carla’s Dreams. Nu am fost la niciun concert. Am ascultat doar două melodii de-ale lor. Una dintre ele m-a cucerit. Definitiv 🙂

De ce? Pentru că exprimă o realitate cotidiană în care locuiesc şi, pe alocuri, mă regăsesc. Şi nu e doar realitatea mea. Din acest motiv ascult  hip hop. Faţă de alte genuri de muzică, hip hopul e ca o radiografie, un fel de documentar cântat. Şi da, limbajul!

Păi iată. Am distribuit melodia respectivă astăzi pe Facebook. Şi mi-au sărit toţi în cap că e o melodie pentru retardaţi mintal, că e pentru puşcăriaşi şi gopnici sovietici etc. Tăt ei se revoltau că melodia e o nonvaloare pentru că are cuvinte ruseşti, care au fost adoptate de moldovenii din RM. De parcă toată lumea în Republica Moldova vorbeşte o română curată ca lacrima, iar aceştia cu melodia lor ne strică imaginea, mai ales că de ceva timp piesa a devenit cunoscută şi în România. Iar faptul că acum apare şi Inna în piesă şi videoclip ne va face de ruşine şi mai mult. Şi mai multă lume din România, spun ei, va auzi cum vorbesc moldovenii şi, vai, ce vor crede ei despre noi.

Poate fi şi în chineză, dacă are un mesaj în care mă regăsesc, pentru mine e bună. Şi punct. Puteţi să-mi spuneţi că promovez o melodie prostească. Prefer să mă credeţi proastă decât să fiu făţarnică. Limbajul din P.O.H.U.I e cel pe care-l auzi zilnic în stradă, troleibuze, pub-uri…peste tot în Republica Moldova. Vă este ruşine să recunoaşteţi că vorbiţi o limbă stâlcită, iar dacă aceasta apare într-o melodie o renegaţi, ascunzându-vă după deget? Ştiu că nu vă place realitatea, dar, dragilor, dacă vreţi s-o schimbaţi, cel puţin trebuie măcar s-o recunoaşteţi.

Nu este o piesă vulgară, iar dacă denumirea vă duce cu gândul la altceva, treaba voastră. Băieţii au explicat ce înseamnă P.O.H.U.I.: Patologia obstructiv huliganică uniform iradiată 🙂

Sincer, eu aşa m-am săturat de atâta făţărnicie, de atâtea măşti, de faptul că încercăm să părem ce nu suntem. M-am săturat până peste cap de unionişti cu tricolor la mână abonaţi la marşuri care folosesc de zeci ori mai multe rusisme decât în melodia asta. M-am săturat de pretinşii români care cântă Deşteaptă-te române la depunerea jurământului, iar îndată ce ajung în UE îşi ascund paşapoartele şi preferă să comunice în rusă să nu fie identificaţi ca români, infractori, ţigani etc. Fiţi români, nu păreţi.

Şi  e peste tot făţărnicia asta. Ospitalitatea moldovenilor s-a tranformat într-un banc. Poveşti de adormit copiii. Nu mai zic de mitul precum că moldovenii ar fi gospodari mai mult ca oricine din lumea asta. Pe naiba! Mergeţi în orice sat din republica asta şi o să vedeţi gunoaie chiar la intrarea în sat. Şi eu chiar am vizitat destule sate în ultima perioadă. Râuri care trec prin centrul satului pline cu pungi, balegă şi alte deşeuri. Ţi se întoarce stomacul. Gospodari în gospodăria lor. Ce-i după gard nu-i interesează.

Şi, da, m-am săturat de activişti care o ard toată ziua cu libertatea de exprimare pe buze, iar atunci când prietenii lor, chiar şi cei de pe Facebook, distribuie o piesă care le place, ameninţă că vor scoate din lista de prieteni pe cei care promovează melodia :))

Nu vă place că se compun piese unde apar rusisme şi limbajul de pe stradă? Nu le mai folosiţi. Nu daţi motive oamenilor să compună piese despre cum vorbiţi. Şi nu vă îmbătaţi cu apă rece, luaţi realitatea aşa cum e.

În ţara asta chiar sunt zile în care n-are cum să nu-ţi fie P.O.H.U.I, iar piesa asta reprezintă această stare cum nu se poate mai bine. Chiar am zile când sunt obosită de atâtea www-uri cu fete goale, de reducerile mari din buticurile cu ţoale. Chiar sunt zile când ţi-e indiferent de toţi şi toate, când bei chiar dacă ştii că iei pastile, când ciocolata distruge orice dietă şi când ai pantofii murdari chiar dacă nu mai plouă 🙂

Iată şi melodia 🙂 Nu cred că Inna era tocmai potrivită pentru melodia aceasta, dar îmi place ce-a ieşit 😉

YouTube previzualizare imagini

 

Notă: pentru cine nu cunoaşte însemnătatea cuvântului pohui: stare de indiferenţă totală (din rusă)

p.s. La noi o piesă poate provoca discuţii despre geopolitică. Nu e decât o piesă în română, cu câteva cuvinte în limba rusă.  Atât!

trileme

De câteva zile citesc cartea mănâncă, roagă-te, iubește de Elizabeth Gilbert. Recunosc, niciodată nu m-am regăsit atât de mult într-un personaj. Despre călătorii, dragoste, suflet și singurătate. O recomand cu toată încrederea 🙂

și un fragment care m-a cucerit 🙂 :

Mă gândesc că poate a venit momentul să încheiem toată povestea. Eram deja despărțiți oficial, dar exista undeva o portiță rămasă deschisă, în perspectiva unui cândva în care să ne mai dăm o șansă. Ne iubeam. Asta nu a ridicat niciodată vreun semn de întrebare. Doar că nici unul dintre noi nu a reușit vreodată să-și dea seama ce trebui făcut pentru a nu-l mai aduce pe celălalt la disperare.

Primăvara trecută, jumătate în glumă, David găsise o soluție nebunească pentru toate chinurile prin care treceam:

– Ce-ar fi dacă am recunoaște că avem o relație dificilă și am continua-o în ciuda chestiei ăsteia? Dacă am admite că ne scoatem reciproc din minți, ne certăm tot timpul și abia dacă mai facem sex, dar nu putem trăi departe unul de altul, deci trebuie să suportăm totul? Am putea apoi să ne petrecem viața împreună – mizerabil, dar măcar am fi fericiți că suntem împreună.

Faptul că mi-am petrecut  ultimele zece luni gândindu-mă serios la propunerea lui dovedește disperarea cu care-l iubesc.

Cealaltă variantă la care ne gândeam amândoi, dar pe care nici unul nu o spuneam, ar fi fost ca unul dintre noi să se schimbe. El ar fi putut să fie mai afectos și mai deschis, să nu mai fugă de femeia iubită, de frică să nu-i fie devorat sufletul. Sau poate eu aș fi putut să încerc să nu-i mai devorez sufletul.

Iubiți-vă și nu vă temeți să luați decizii curajose 🙂

offline despre conflict. care conflict? tot ăla

Zilele trecute am participat la un offline la Institutul de Politici Publice.

Am mers din două motive:

pentru că m-a invitat Iuliana și chiar nu puteam să o refuz 🙂 (ea fiind responsabil de comunicare la proiectul WeBridge, tot de la ea am şi aflat de site. Nu că aş lăuda-o, dar până la venirea ei în proiect, site-ul era invizibil)

şi pentru că urma să discutăm despre regiunea transnistrană, subiect care mă priveşte direct, mai ales că de ceva timp coordonez o rubrică dedicată în exclusivitate drepturilor omului, dar şi alte aspecte ce vizează regiunea

la offline s-a încercat să se discute mai mult despre apropierea tinerilor de pe cele două maluri ale Nistrului, care este, de altfel, scopul proiectului WeBridge

intenţie pe cât de laudabilă şi nobilă, pe atât de greu de realizat

tinerii de vârsta mea din Tiraspol vorbesc altfel, gândesc altfel şi se văd în altă parte peste 5 sau 10 ani. Suntem împărţiţi în „ai noştri” şi „ai voştri”.  E suficient să urmăreşti răspunsurile tinerilor de la Tiraspol şi Chişinău la întrebarea „cum credeţi între cine, de fapt, este conflictul” să te convingi că aşa e

dar asta nu înseamnă că nu există nicio cale de a îmbunătăţi lucrurile în acest sens

spor băieţilor şi fetelor care au conceput proiectul WeBridge, cât mai multe materiale proprii 🙂 p.s. profitaţi cât mai mult de faptul că-l aveţi pe Oazu Nantoi în preajma voastră 🙂

 

SuperEngleza (.md) cu Super Teacher :-)

Niciodată n-am sudiat engleza. În liceu, ca majoritatea elevilor din Republica Moldova, am studiat franceza. Bine, colegii mei, care au fost mai harnici, au făcut ore suplimentare, dar eu aveam alte preocupări. La facultate, n-am vrut să merg la engleză pentru că mi-era frică de note mici și am ales să fac franceza și italiana.

În ultimii cinci ani am făcut câteva tentative de a studia engleza, dar toate soldate cu eșec. Ba mă plictisea profesorul, ba mi-era lene să merg, ba inventam motive prostești, cum ar fi examenele de la facultate sau serviciul.

Am mai prins eu din mers, din filme, Internet, dar în ziua de azi dacă nu stăpânești engleza foarte bine, nu prea ai șanse. După mutarea în Chișinău, am mai făcut tentative, însă ultima n-a eșuat…(încă! 🙂 ).

De trei luni frecventez cursurile școlii Super Teacher. Suntem patru elevi în grupă, iar atmosfera de acolo, dar și grija profesorilor mă determină de trei ori pe săptămână să las toată lenea și oboseala după o zi de muncă și să merg la Uniunea Scriitorilor, unde au loc cursurile.

Am scris aceste rânduri întrucât cunosc mai multe persoane care au ratat joburi foarte atractive doar pentru că nu cunoșteau suficient de bine engleza. Niciodată nu mi-a fost rușine să recunosc că nu o stăpănesc. Dar nu e suficient, chiar e un handicap necunoașterea ei.

Poate Ministerul Educației va înțelege o dată și pentru totdeauna că engleza e mai utilă decât franceza. Nu zic, nu strică cunoașterea francezei, dar ca importanță și ca oportunități – nu pot fi comparate. Dar dacă n-ați învățat-o din clasele primare, niciodată nu e târziu să vă apucați de studiat. Iar dacă vă hotărâți, puteţi avea încredere în recomandarea mea.

spor 🙂

 

boierii moldovenii şi raţele din gurele lor

când eram mică, încercam să ascund fiecare boroboață pe care o făceam. când ajungi în fața faptului împlinit, în cap îți vin tot felul de soluții, una mai ingenioasă ca alta și ai impresia că ești atât de deștept încât nimeni nu-și va da seama și nu va descoperi ce-ai făcut.

s-a întâmplat să îngrop farfuriile pe care le-am stricat. La propriu 🙂 Făceam groapă, puneam cioburile și le acopeream cu pământ, fiind sigură că mama niciodată nu le va găsi acolo. S-a întâmplat de multe ori să stric și alte obiecte și să regizez totul atât de frumos ca vinovată să iasă sora mea care pe atunci avea vreo 3 ani și care, evident, n-avea cum să fie pedepsită. Altădată m-am ales cu o notă proastă la şcoală. Mi-era rușine să merg cu agenda cu nota de 4 acasă și am rupt pagina, fiind sigură că nimeni nu va observa. Și încă câte am mai făcut 🙂 Până pe la vreo 10 ani. Apoi mi-am dat seama că orice ai inveta pentru a ascunde faptele, ele oricum vor ieși la iveală. De fiecare dată părinţii aflau, iar pedeapsa era dublă. Și mi-am schimbat tactica. Greşeam, recunoşteam, iar pentru sinceritate eram scutită de pedeapsă sau mă alegeam cu vreo mustrare 🙂

urmăresc noutățile din ultimele 10 zile din RM și în toate știrile despre vănătoarea de la Fălești, când un grup de boieri moldoveni contemporani l-au ucis (chiar dacă nu a fost intenționat, tot omor e!) pe tânărul de 35 de ani, văd niște copii proști (și nesimțiți) care deși au fost prinși cu rața-n gură, se fac că plouă.

da, s-a întâmplat să fie omorât omul în timpul partidei de vânătoare. Nu e primul și nici ultimul incident de acest fel.  da, vânătorii erau toți cu funcții înalte în sat. da, știu că e mai greu să mergi în acel moment să recunoști că ai greșit. da, știu că tentația de a face orice de a mușamaliza e foarte mare. Cunosc sentimentul,  dar omorul unui om nu e o farfurie stricată.

mă gândesc câți oameni au cumpărat vânătorii pentru a ascunde moartea lui Sorin Paciu. Și cât de mari ar fi fost sumele, oricum peste două săptămâni incidentul a devenit public. Un secret nu mai e secret dacă-l cunosc două persoane, d-apoi în cazul ăsta, când știa atâta lume.

Inițial Procurorul General a fost acuzat că el ar fi tras în Sorin Paciu. Ulterior au declarat că Zubco n-a participat la vânătoare. Acum  toți au confirmat că el a participat. Apoi una mai bună – cică s-a autosuspendat la propunerea președintelui Parlamentului, ca să aflăm că asta înseamnă o cerere de concediu. Un alt deștept, Președintele Curții de Apel Chișinău, zice ieri că nu vede din ce motiv ar trebui să demisioneze pentru că el n-a făcut nimic, a „auzit doar o împuşcătură”.

Doar pentru faptul că au tăcut, că au convins atâţia oameni să tacă, că au ignorat legile acestui stat şi n-au anunţat poliţia, trebuie să se aleagă toţi cu dosar penal. Le-a ajuns bani să ţină lacătul la gură la toţi care au ştiut despre moartea lui Paciu, dar nu le va ajunge şi nu vor putea să pună lacat la cele trei milioane care au mai rămas. Şi vor plăti cu toţii, cu vârf şi îndesat, la următoarele alegeri.

până atunci, noapte bună

 

2012, mulțumesc!

Aşa cum obişnuiesc în ultimii ani, la sfârşit de decembrie, fac totalurile anului care s-a scurs. Nu pot să zic că 2012 a fost un an bun sau rău. Cert e că a fost un an plin. Cu de toate 🙂

Din punct de vedere personal a fost un an cât se poate de contradictoriu, confuz şi dificil. Au fost perioade foarte frumoase, scurte, dar frumoase, umbrite de zile urâte. Partea bună e că în memorie mi-au rămas doar cele frumoase 🙂

Profesional nu ştiu cum a fost. Mă simt împlinită, cumva, deşi se putea şi mai bine. M-am mutat în Chişinău din motive mai mult personale, nu aveam aşteptări de la viitorul meu job. Cert e că m-am dedicat în totalitate şi sper că entuziasmul şi sufletul pe care l-am depus în proiectul de care m-am ocupat au fost observate şi de alţii 🙂

Ar trebui să-i mulţumesc lui 2012 pentru că:

  • mi-a oferit clipe frumoase acasă, la Fârlădeni, alături de familia mea.  Sunt unele momente când realizezi că nimeni niciodată nu te va iubi atât de mult şi necondiţionat cum o fac oamenii din familia ta.
  •  mi-a oferit ocazia să cunosc mulţi oameni noi. Mulţi dintre ei mi-au devenit prieteni şi mi-au făcut serile mai frumoase
  •  am reuşit să văd multe piese de teatru. În niciun an n-am fost atât de des la teatru 😉
  •  am petrecut alături de alţi 25 de bloggeri din Republica Moldova câteva zile frumoase, interesante şi utile la Poiana Braşov
  • am fost pentru prima dată într-o închisoare. Pot să zic că m-a marcat vizita
  • am fost la Fântana Albă, în locul unde în urmă cu 71 de ani s-a produs sângerosul masacru. Îmi doream de mult timp să ajung acolo
  •  am petrecut 12 zile în 12 sate din Republica Moldova.  Aceasta pentru că am avut o rubrică în revista Natura (cu care colaborez de vreo 8 ani şi care-mi este foarte dragă. Apropo, este unica publicaţie apolitică de la noi care are tiraj de peste 10.000). A fost o experienţă interesantă şi sper ca reportajele pe care le-am scris au conturat, chiar dacă vag, portretul satului moldovenesc. Sau ce-a mai rămas din el.
  • am avut parte de o vacanţă aşa cum am visat, cu nopţi nedormite, cu dimineţi romantice pe malul mării şi, da, am fost la Folk You 🙂
  • în sfârşit, după vreo 5 ani de când mi-am făcut blog, am trecut pe domeniu propriu. Cred că observatoare.eu va fi ultima „casă” a blogului meu. Cred 😀
  • am participat la proiectul Redescoperă Moldova. Cu siguranță a fost cea mai faină experienţă a anului ce s-a scurs. Sacii de dormit, miile de km parcurse, localităţile interesante, oamenii buni pe care i-am întâlnit, colegii extraordinari… Eh… 🙂
  • am vizitat, în sfârşit, sudul Basarabiei. Pentru mine a fost o adevărată revelaţie, localităţile de-acolo, frumoasa Cetate Albă, dar şi oamenii. E dureros să întâlneşti vorbitori de română care recunosc fără nicio jenă că e ruşinos să fii moldovean în Ucraina. Sate sărace, deznaţionalizate, tot mai puţin tineri care cunosc româna, deşi au ambii părinţi moldoveni
  • am fost observator internaţional la alegerile parlamentare din Ucraina. O experienţă inedită, amuzantă chiar 🙂
  • am avut parte de 24 de ore în Armata Naţională. Am purtat haine soldăţeşti, am dormit în cort, am mâncat bucate de cazarmă, am tras din Kalaşnicov 😉
  • mi-am schimbat telefonul 🙂
  • am vizitat Parisul 🙂

Gata cu recapitulările. Salutări din Vatra Dornei 🙂 Sărbători fericite tuturor. Să fie 2013 cel puțin la fel de bun 🙂

duminică îl ascultăm pe Ducu Bertzi. Obligatoriu

Uneori mi se face așa un dor de Suceava și de serile frumoase de folk petrecute acolo. La fierărie. Avea un farmec localul acela. În special muzica live joia sau vinerea. Orele treceau atât de repede, nu o dată ajungeam spre zori în campus. În vară trecusem pe-acolo. Dar nu mai e ca înainte. Sau poate eu eram atunci prea îndrăgosită 🙂

Folkiștii din București vin des pe la Chișinău, poate mai des decât ajung în Suceava. Atmosfera e alta, dar  mă bucur de fiecare dată când văd săli pline sau arhipline.

Duminică va avea loc un concert care, cu siguranță, nu va lăsa multe scaune libere la Teatrul de Operă și Balet. Ducu Berzi și Mihai Neniță (chișinăuian, de altfel 🙂 ).  Amintirile ultimului concert cu ei încă mai sunt vii în capul meu, dar merg să le împrospătez duminică 🙂

dacă vreți să ajungeți la concert și nu aveți încă bilet, ar trebui să vă grăbiți 😉

ne vedem acolo. și o melodie pe care vreau s-o ascult neapărat poimâine:

YouTube previzualizare imagini

salam de biscuiți. rapid și bun :)

Nu sunt mare gospodină. Din contra, în ultimele două luni am gătit maxim de două ori. În timpul săptămânii mănânc la Gălbenușul cel de toate zilele de la Casa Presei, iar în weekend, din lene, tot pe-acolo ajung. Ieri, în schimb, m-a apucat dorul să mănânc ceva dulce făcut de mine.

Și mi-am adus aminte de salamul de biscuiți pe care noi (adică eu, Dinuța și Ludmila) îl cumpăram de la Kaufland în zilele noastre bune. Se face ușor, se poate găti în condiții de cămin, nu trebuie multe ingrediente și iese bun.

Să vă povestesc cum se face 🙂

Am cumpărat de la magazin biscuiți (aproximativ 500 de grame), lapte (250 ml), zahăr (250 grame), margarină (150 grame), stafide (50 de grame), ananas uscat (50 grame) și cacao (ideal ar fi – 50 grame, noi am pus ciocolată caldă – 75 grame). Ar mai fi trebuit esență de rom și/sau vanilie după gust.

Fărâmiţăm biscuiţii în bucăţi mici. Preferabil să aveţi un vas mai mare să aveţi spaţiu pentru amestecat

Într-un vas separat, punem la fiert zahărul cu cacao (ciocolată caldă) şi laptele

După ce se topeşte zahărul şi se încălzeşte compoziţia, adăugăm margarina şi se amestecă până se topeşte (dacă aveţi esenţă de rom, adăugaţi-o acum)

Între timp, în vasul unde erau biscuiţii fărâmiţaţi adăugăm stafidele şi ananasul uscat (aici putem folosi şi alte ingrediente ce  le găsim în casă, cum ar fi alune, nuci sau fructe uscate)

După ce se răceşte compoziţia  (călduţă), o adăugăm treptat şi amestecăm cu mâna ingredientele din vas până când se uniformizează

Cam aşa ar trebui să arate:

Ideal ar fi dacă produsul rezultat l-am înveli în folie alimentară. Cum nu aveam, am folosit o pungă obişnuită. Ca să nu se lipească compoziţia de folie, presăraţi cacao sau nucă de cocos înainte.

Răsuciţi folia şi nu lăsaţi aerul să intre. Puneţi la frigider pentru minim patru ore. Poftă bună 🙂

Chişinăul care m-a adoptat

Astăzi oraşul Chişinău îşi sărbătoreşte cea de-a 576-a aniversare. Tot astăzi se împlinesc zece luni de când m-am mutat aici şi pot zice cu mâna pe inimă că n-a existat (până acum 🙂 ) un moment în care să zic că regret pasul făcut.

Totul s-a petrecut atât de repede, încât abia după vreo două luni locuite în Chişinău m-am dezmeticit. După ce-am susţinut licenţa, prin iunie, eram sigură că voi merge la Iaşi sau Bucureşti pentru masterat. În septembrie eram sigură că voi rămâne în Suceava pentru cel puţin doi ani înainte. În octombrie, când treceam printr-o perioadă mai confuză, am zis „da” fără să mă gândesc prea mult unei oferte. Pe 14 decembrie, cu trei genţi, în care au încăput cei trei ani şi ceva petrecuţi în Suceava, eram în Chişinău 🙂

Nu pot să zic că Chişinăul e oraşul vieţii mele, dar în aceste zece luni acest oraş mi-a oferit tot de ce aveam nevoie. Poate chiar mai mult decât aveam nevoie  când am decis să mă mut aici.

De obicei eu nu mă îndrăgostesc de locuri, mai degrabă de oameni. Poate din acest motiv nu văd sau sunt prea ocupată pentru a vedea părţile negative ale Chişinăului. Din acelaşi motiv, nu mi-e dor de Suceava. Poate din cauza că revin acolo destul de des pentru că am la cine reveni 🙂

la mulţi ani, Chişinău! Iar locuitorilor capitalei, care cred că sunt aproape un milion, le doresc să vadă şi părţile bune şi să nu aştepte doar soluţii de la autorităţi. Sărbătoare frumoasă tuturor 🙂

foto: zimbreni.md