Fără categorie

mulţi ani, Unimedia!

UntitledDe Unimedia am aflat prin 2008. Aveam un blog pe wordpress. Ştiau de el nu foarte mulţi, însă în una dintre zile m-am speriat când m-am uitat la statistici 😀 De la 10 vizitatori pe zi crescuse la câteva sute. Unimedia preluase un articol de-al meu. După aia au tot preluat. Aşa i-am cunoscut.

Prin 2009, împreună cu prietenii din Suceava am decis să punem la cale un proiect media. SpreVest.RO. Atunci, bineînţeles, Unimedia era pentru noi toţi un model. L-am chemat pe Tudor Darie să ne ajute. Şi a venit. Trecuse o lună de la 7 aprilie. Ţin minte cum ne vorbea Tudor cu mult entuziasm despre online, despre problemele pe care le au şi despre viitorul Unimediei.

Astăzi Unimedia împlineşte 8 ani. Eu sunt cu ochii pe ei de cinci ani şi pot să zic că am urmărit cum au crescut. Mi-aduc aminte vremurile când puteai să pescuieşti cel puţin cinci greşelii gramaticale dintr-un articol. Acum au o echipă suficient de mare, iar calitatea conţinutului a crescut treptat. Cât de mult înseamnă entuziasmul la începutul fiecărui proiect 🙂

Tot azi Unimedia a lansat şi un studio video. Ieri i-am vizitat (merci de invitaţie, Tudor 🙂 ) şi abia aştept să văd produsul final.

Băieţii glumesc că suntem concurenţi. Suntem şi nu prea 🙂 Moldova.ORG nu e neapărat un site de ştiri de ultimă oră, avem alt conţinut, alte rubrici şi, pe alocuri, şi alt public ţintă. Asta nu însemnă că noi nu muncim ca să ajungem la numărul de vizitatori al Unimediei 😀

Felicitări Unimedia. Mulţi ani înainte!

noi

Dănuț, salut din trecut! Hai cu mine viața-ntreagă :)

Dănuțule, știi ce vreau să fac cu tine în viața asta? Totul!

Vreau ca toată viața, dar toată viața să mă trezesc cu părul tău ciufulit alături. Să îmi povestești toată viața despre cum ți-ai petrecut ziua în puținele pauze în care noi nu vorbim, mergând alături pe bicicletă în acest cel mai frumos oraș din lume. Să enervăm ceilalți bicicliști și pietoni cu dragostea noastră. Să dăm uneori în stâlpi sau trotuare în timp ce încercăm să ne pupăm stângaci fiind ambii pe bicicletă.

Să ne bem ceaiul în fiecare dimineață și amiază și seară și noapte la măsuța noastră și să admirăm iepurașii care ne vizitează. Să ne luăm rămas bun unul de la altul în fiecare dimineață așa de parcă plecăm într-o călătorie foarte lungă separată, chiar dacă suntem conștienți că ne vom vedea peste câteva ore.

Să mă joc cu tine, să ne batem, să facem dezordine și să ne iubim.

Să ne luptăm cu valurile și să ne purtăm copiii peste tot. Să ne trezim dimineața într-un cort la marginea unui munte. Să inventăm cele mai frumoase vise și să ne bucurăm ca doi copii când fiecare dintre ele se va realiza

Ador să fac totul cu tine. Acești trei ani au fost atât de cosmici, iar gândul că cei care vor urma vor fi cel puțin la fel de frumoși mă înnebunește.

Ți-am mai zis: Dragostea noastră durează, la fel, 3 ani. Doar că trei ani lumină! Lovișor :*

 

despre rușinea de a câștiga bani cinstiți în R.Moldova

A început perioada admiterii, iar mulți absolvenți de gimnaziu și liceu încă oscilează între ce vor ei, ce vor părinții lor și ce vrea societatea.

Știu că toți se înghesuie la facultățile de economie și drept și e dreptul lor. Din fericire, statul nostru, chiar dacă nu ne prea ajută în viața de zi cu zi, măcar nu ne încurcă și ne lasă să decidem singuri ce și unde vrem să ajungem. Avem mai multă libertate decât părinții noștri care au făcut studenție în URSS, dar nu știu dacă știm să profităm de ea.

Mă gândeam azi la două discuții pe care le-am avut recent. Doi băieți din satul meu.

Primul e absolvent de relații economice internaționale la ASEM. După absolvire a plecat la Moscova să muncească să-și cumpere mașină, evident – pentru că ce fel de absolvent asem fără mașină 🙂 A lucrat mult, i-au dat doar o parte din banii promiși. Acum are de gând să meargă iar în Rusia să câștige vreo cinci mii de euro cu care, spune el, va reuși să tragă sforile și să obțină un post de muncă la comisariatul de poliție din Varnița sau, și mai bine, la unul dintre penitenciarele moldovenești din Bender. Este sigur că în viitorul apropiat conflictul transnistrean nu va fi soluționat, iar un post de muncă la Varnița sau Bender, care presupune multe indemnizații de la Chișinău, îi va asigura o viață decentă acasă. Speră ca odată ajuns în funcție, să recupereze cumva banii investiți pentru cumpărarea postului. Se va însura cu vreo fată frumușică din sat, își va cumpăra apartament în Bender și, așa cum zice el, nu va traje la sapă sau lucra la construcții.

Al doilea, după gimnaziu a mers la o școală profesională din Chișinău. I-a plăcut dintodeauna să lucreze cu lemnul, iar după doi ani de studiu în capitală e lemnar cu acte în regulă. Spune că angajatorii selectează lemnari încă pe când aceștia sunt pe băncile școlii și că e mare bătălie pentru cei mai buni studenți. Lucrează pentru o companie din Italia care face sicrie într-o suburbie a Chișinăului. Sicrie frumoase, scumpe, care ajung să fie vândute cu bani grei în peninsulă. Lucrează în condiții decente, are salariu de care este mulțumit și face ceea ce-i place. Cu experiența ce-a obținut-o până acum poate lucra oriunde pentru că, o spune el și nu numai, meseriașii sunt la mare căutare în Republica Moldova.

Odată cu crearea zonelor economice libere în RM, tot mai mulți investitori străini vor alege să-și mute afacerile aici. Moldovenii sunt muncitori, nu vor salarii de mii de euro, iar statul va încuraja străinii în continuare să se orienteze spre RM. Toate bune și frumoase, dar cine să lucreze? Câți dintre absolveții noștri de gimnaziu sau liceu sunt dispuși să se facă bucătari buni, lemnari, cizmari, instalatori sau sudori? Puțini. Pentru că la noi familiile degeaba și-au crescut odraslele dacă nu le trimit la universități și academii pentru a aduna diplome. Nu contează că după trei sau patru ani ei oricum vor merge pe la Moscove sau Odesse, principalul e reputația – că doar nu am crescut un băiat sau o fată ca o floare să-i trimită la o școală profesională.

Pentru că în Moldova este o rușine să câștigi bani dintr-o activitate onestă care-ți aduce satisfacție. Trebuie să te faci jurist sau economist să nu te râdă satul. Nu știu de unde vine mentalitatea aceasta, dar suntem de-a dreptul absurzi!

Alaltăieri așteptam pe cineva în fața la banca de la intrarea în piața centrală. O doamna a crezut că vând înghețată și m-a întrebat ceva. I-am zis că nu eu sunt vânzătoarea și ea mi-a zis: Îmi cer scuze dacă v-am ofensat. What? Deci dacă vinzi înghețată și îți câștigi banii cinstit e ceva super ofensator. Normal. Pentru că la noi trebuie să faci bani pe la Moscove, să-ți cumperi posturi de muncă prestigioase și să fii în rând cu lumea bună.

Cât de tâmpiți suntem că avem o asemenea mentalitate. În țările normale este o normalitate ca tinerii să-și câștige singuri banii de buzunar și nu numai. La noi este o rușine.

Niciodată nu mi-a fost rușine să-mi câștig banii de buzunar. Din fericire, părinții mei mi-au oferit tot timpul tot de ce am nevoie, dar niciodată nu mi-a plăcut să depind de ei. Dacă e să mă gândesc prin câte metode am câștigat bani până acum, nu mi-ar ajunge degetele de la mâini și picioare. Și nici de una nu mi-a fost și nici nu-mi este rușine. E o rușine să furi sau să cerșești, dar cum naiba să-ți fie rușine să câștigi bani cinstit?

În adolescență am vândut fructe și legume la piața din Bender ani în șir, am dus sticle goale la magazin, am dus cupru vechi pentru bani, am prășit pentru bani, am strâns căpșuni, piersici și mere și multe altele. Am participat la tot felul de concursuri unde știam că premiile sunt bani (primul telefon mi l-am cumpărat după ce am participat la trei concursuri de eseuri :D). În studenție am împărțit pliante prin Suceava, am făcut sondaje politice până nu mai puteam (cu ocazia asta am vizitat județul Suceava, sat cu sat, în întregime 🙂 ), am făcut promoții, am vândut sucuri moldovenești într-un supermarchet, am făcut traduceri. La un moment dat, când lucram reporter, după muncă împărțeam pliante. Aveam nevoie de bani și nu mi-era deloc rușine să fac asta. Probabil ar fi fost mai ușor să dau un telefon părinților, iar a doua zi ai mei cu siguranță îmi trimiteau bani, dar…

Acum câștig doar din activități intelectuale, dar dacă voi decide într-o bună zi să-mi pun viața în trei genți mari și să mă mut într-un alt oraș dintr-o altă țară, voi putea să spăl vase sau altceva pentru început. Eu chiar cred că nicio meserie și niciun loc de muncă nu poate fi rușinos.

Poate acest text lung nu-i va mișca pe mulți, dar eu chiar sper și vreau ca într-o bună zi tinerii noștri să-și dea seama ca poți reuși în viață și poți câștiga mult mai mult fără să te faci șomer jurist sa economist. Va veni un italian sau vreun german să-și deschidă un centru de consultanță economică la Chișinău? Puțin probabil. Dar un bucătar bun sau un lemnar foarte priceput va câștiga bine în orice circumstanțe, cu sau fără investitorii din afară.

Așa că, dragi tineri, cântăriți bine și să nu uitați niciodată, dar niciodată că o meserie nu poate fi rușinoasă. Spor la ales! 😉

fetele vor merge duminică pe biciclete! În fuste!

Prietenii mei de pe Facebook știu despre ce este vorba – am spamuit eu oleacă despre eveniment în ultimele două zile 🙂

Girl On A Bike Nu descoperim America – e o idee care a prins în mai multe orașe din lume (eu am urmărit mișcarea în România. Recunosc am petrecut minute în șir în fața monitorului admirându-le pe participantele de la SkirtBike 🙂 ). Noi credem că orașul nostru, cu toate neajunsurile sale, merită să fie colorat cu biciclete, fete, fustițe și rochițe.

Cine suntem noi? Trei fete care împart de mai bine de un an aceeași casă. Anastasia a venit cu ideea, eu cu Nata am aprobat fără să ne gândim prea mult. Iar de la vorbă la faptul e doar un pas 🙂 Nu avem sponsori, nici parteneri media. E o ediție test, dacă pot spune așa. Nu e o competiţie, nu ne vom întrece. Va fi o defilare frumoasă prin Chişinău pe două roţi – unica mea grijă e să nu furăm prea tare privirile şoferilor – îi îndemnăm să ne admire, dar totuşi să fie atenţi la trafic 🙂

Există un eveniment pe facebook. Noi mizăm pe un număr de aproximativ 40-50 de participante. Iar un eveniment cu 50 de fete îmbrăcate colorat pe două roţi nu are cum să nu reuşească!

Şi nu organizăm acest eveniment doar de dragul organizatului. Sper din suflet ca pe străzile Chişinăului să fie mai multe bicicliste, fetelor să nu le fie ruşine să meargă la serviciu sau oriunde în altă parte pe două roţi. Iar dacă vom fi mai mulţi, şi primăria va crea (sper) mai multe condiţii pentru biciclişti.

Am bicicleta de patru luni, dar trebuie să recunosc că mi-e cam frică să merg pe timpul zilei când străzile sunt aglomerate. În schimb serile şi nopţile – străzile din Chişinău sunt ale mele. De aceea, vrem piste! 🙂

Rugămintea noastră e să trimiteţi un mail de confirmare la fetepebiciclete@gmail.com. Ne vedem duminică!

imagine: flickr.com

Jurnal de călătorie: KIEV

kiev1 Ideea

Călătoria a fost una spontană. Cristi, ziarist sportiv în Bucureşti, trebuia să testeze un nou model de la BMW pentru a scrie o recenzie.  A vrut să meargă la Kiev, dar nu singur. La Chişinău ne-a găsit pe noi 3:  Anastasia, eu şi Alex. El avea maşina și dorința de a vedea Kievul. Noi aveam entuziasm. Plus că ştim rusa. Zis şi făcut. Ne-a luat aproximativ o oră să decidem prin care vamă mergem: drumul lung (pe la Ştefan Vodă) şi drumul scurt (prin Transnistria). Am ales până la urmă drumul scurt. Decizia nu a fost una tocmai inspirată, dar dacă alegeam calea mai lungă probabil călătoria nu era aşa interesantă 🙂

Vameşii

A fost cea mai neobişnuită experienţă cu vameşii de până acum. Pentru noi aventurile au început la intrarea în regiunea transnistreană, pentru Cristi au început cu o zi înainte, la Vama Leuşeni. Era călit şi nu prea 🙂 Trei cetăţeni moldoveni şi unul român cu o maşină fabricată în mai 2013. Prima impresia a fost probabil că suntem patru copii de bani gata, care vor să meargă la Kiev cu orice preţ şi vor fi dispuşi să plătească.

20130615_145649 Noi eram siguri că nu aveam nicio problemă şi nu eram stresaţi deloc. A luat vameşul procura în mână, s-a uitat câteva secunde la ea şi a zâmbit. Toate datele coincideau, dar că lipsea o cifră la numărul caroseriei. A fost o greşeală a notarului. Eu deja mă resemnasem, mă gândeam că ne întoarcem în Chişinău şi încercam să-mi planific cealaltă jumătate a zilei.

Totuşi încercam să căutuăm motive. Cristi sunase la Bucureşti, dar oricum fizic o altă procură nu avea cum să ajungă la Dubăsari de la Bucureşti într-o zi de sâmbătă. Mai stăm noi acolo, vorbim de una, de alta, se apropie un alt vameş şi ne zice să nu blocăm trecerea şi să plecăm de unde am venit. Sia, care a fost eroul nostru, îi zice în rusă „dar poate ne înţelegem cumva?”. Nici n-a clipit din ochi şi i-a răspuns imediat: mergeţi în „butcă” şi vorbiţi cu şeful. Ajunsă acolo, Anastasiei i s-a spus că „treaba e foarte serioasă şi costă mult”, aşa că să iasă afară şi să vorbească cu noi să decidem dacă merită să dăm atâţia bani să ajungem la Kiev. Nu i-a zis nicio sumă. Iniţial ne-am gândit la 800 de lei, dar dacă dădeam atâta, rămâneam fără mâncare la Kiev. Am dat 400, iar şăfu i-a luat bucuros. Cred că mergea şi 200 🙂 Ne-au urat drum bun. Mai aveam de trecut o vamă transnistreană la ieşire, deci nici pe departe nu eram bucuroşi. Doar că am avut mai mult noroc, nici vameşul transnistrean, nici cei ucraineni n-au observat lipsa cifrei.

1011055_548840365179539_484438190_n

La întoarcere am fost mai puţin norocoşi. Ucrainenii, la fel, foarte de treabă. Ne-au întrebat ce-am vizitat în Kiev, dacă ne-a plăcut oraşul, au glumit cu noi şi ne-au zis că ne mai aşteaptă. Nu şi transnistrenii. Mai întâi, primul nene s-a luat de faptul că aveam procura în română şi engleză. Vezi Doamne că suntem în Trasnistria, iar la Tiraspol sunt doar trei limbi oficiale: rusa, ucraineana şi moldoveneasca. Nu mai conta că moldoveneasca e tot româna doar că cu altă grafie. Ne cerem scuze, îi spunem că data viitoare dacă va mai merge Cristi în Ucraina va căuta un birou de traducere în rusă. Îl durea fix într-un loc argumentele noastre. Anastasia îl întreabă dacă putem lua paşapoartele. Nu s-a gândit mult: Nu puteţi să le luaţi, puteţi doar să puneţi ceva 🙂 3 Îi spunem că am cheltuit toţi banii în Kiev, după câteva minute de ezitare ne dă totuşi paşapoartele, noi respirăm uşuraţi, dar degeaba 🙂 Ne aşteaptă alt vameş, ia actele maşinei şi la prima privire observă că lipseşte cifra. Au un spirit de observaţi nemaipomenit, ţinând cont că până la ei s-au uitat vameşii români, moldoveni şi ucraineni. Şi nimeni nu a observat lipsa cifrei 🙂 Bucuros că a găsit motiv, spune să tragem maşina pe stânga şi să găsim o soluţie. Soluţie însemna în limbajul lui să decidem câţi bani îi dăm. Hotărâsem din timp că nu mai dăm niciun ban şi că stăm în vamă cât e nevoie. Încercăm să întindem vorba, îl întrebăm dacă au vreun fax să trimită cei de la Bucureşti altă procură. Şi primim răspuns: nu avem fax, dar am o soţie şi trei copii acasă care trebuie hrăniţi 🙂 Ne-a lăsat în pace să căutăm soluţia 🙂 Peste vreo 15 minute ne-a găsit la fel, întinşi pe trotuar, ascultând muzică. Norocul nostru e că am intrat în Ucraina tot pe la ei. Deci era greşeala lor 🙂 A mai stat cu noi de vorbă, încercând să ne facă aluzii. Până la urmă a văzut că nu are cu cine vorbi 😀 S-a interesat de maşină. Nu de alta, dar are şi el acasă un BMW seria 7 şi că e mare fan BMW. Da, a zis-o omul care cu 15 minute înainte se jăluia că are trei copii de hrănit acasă :)) Ne-a urat drum bun, i-a zis lui Cristi să scrie numai de bine de vameşii transnistreni care au fost generoşi şi ne-au lăsat să plecăm acasă 🙂

kiev2 Kievul

Drumul a fost relativ bun. Am ajuns în oraş puţin după ora 20 (ne pornisem pe la 12 şi ceva din Chişinău). După atâtea peripeţii cu vameşii, ne cam pierdusem entuziasmul. Toţi patru aşteptam să găsim un oraş drăguţ, dar cu rămăşiţe sovietice. Am scăpat de prejudecăţi chiar la intrarea în oraş. Atâtea clădiri interesante şi nici măcar nu ajunsesem în centru! Ne-am cazat, iar ce era mai frumos urma să descoperim a doua zi.

Beneînţeles cel mai amuzant era pentru noi să vedem englezisme scrise cu chirilică care erau peste tot: Coffee House, Coffee Time, business luch şi multe, multe altele 🙂

kiev4

A doua zi, duminică, am hoinărit singurei în prima parte, iar după amiază am avut parte de un ghid minunat care ne-a dus prin o grămadă de locuri frumoase. Dar hai să le luăm pe rând 🙂

În primul rând m-au cucerit băncile colorate.

De altfel am văzut şi multe clădiri pictate frumos. Probabil primarul de Kiev nu se teme de arta stradală, iar tinerii de acolo sunt norocoşi.

20130616_120558

DSC_6099

Pietonală în Kiev. Deschisă în zilele de weekend

pietonala

Apoi am vizitat Pinchuk Art Centre. Am văzut câteva expoziţii interesante, în special cele de fotografie. Unele dintre ele nu le-am înţeles deloc 😀

pinciuk

A urmat Piaţa Centrală din Kiev. Are denumirea de „Maidan Nezalejnosti”. Ce ne-a plăcut nouă cel mai mult e că am stat cu picioarele în apă 🙂

kiev6

kiev 5

Singurul loc din Kiev unde am văzut gunoi. Şi am făcut poză 🙂

4

20130616_145733

babuska

Biserici sunt multe în Kiev. Toate vechi. Unele chiar îţi fură privirea. Noi nu am găsit timp (şi nici nu am căutat 🙂 ) să intrăm în vreo una. Am trecut pe lângă biserica Sf. Andrei. Frumoasă:

biserica

Am coborât în vale spre Andreevskii Spusk. Frumos loc. Suvenire multe şi interesante.

andreivskii spusk

Tot acolo am mâncat îngheţată cu ciocolată „a la Livov”. Pe lângă îngheţată, în acest local am găsit o mulţime de feluri de ciocolată şi alte dulciuri

ciocolata

Ne-am plimba pe malul Niprului

nipru

Restul descoperim data viitoare 🙂

DSC_6346

Şi cam asta a fost. Ne-am plimbat până pe la 2 şi ceva noaptea pe străzile oraşului. Foarte liniştit. Şi curat. Gata, am obosit să povestesc, restul descoperiţi voi 🙂

O parte dintre poze sunt făcute de mine cu telefonul, celelalte sunt „furate” de la Alex

impresii de la offline-ul cu Eugen Carpov

Zilele trecute am participat la un offline cu viceprim-ministrul Eugen Carpov. Am fost vreo 7 bloggeri şi am avut aproape două ore la dispoziţie să-l „bombardăm” pe Carpov cu întrebări.

Nu ştiu dacă mă pot numi blogger ţinând cont de cât de „des” scriu, dar nu puteam să ratez această întâlnire. Aşa că m-am dus, mai ales că cei care au venit cu ideea de a organiza acest offline au fost oamenii de la Biroul de Reintegrare.

Wikipedia spune că Eugen Carpov s-a născut în oraşul Ungheni. De la el am aflat însă că este originar din stânga Nistrului şi anume satul Corotna, raionul Slobozia.

Nu are carnet de partid şi, aşa cum spune el, este în relaţii bune cu toată lumea. Are o activitate diplomatică grea în spate, a fost consul al RM la Bucureşti, ambasador în Polonia, iar în perioada 2005-2007 a fost şeful misiunii Republicii Moldova la Uniunea Europeană.

Din totdeauna l-am considerat un demnitar carismatic şi cu mult simţ diplomatic. Şi cu răbdare 🙂 Or, asta se vede cu ochiul liber la conferinţele de presă pe care le susţine împreună cu negociatorul din partea Tiraspolului, ştiţi voi cine.

I-am adresat aproape toate întrebările care le aveam în cap. Au rămas încă câteva, dar poate pentru viitorul offline 🙂

Strategia Guvernului faţă de localităţile din zona de securitate, aflate în vecinătate imediată cu cele subordonate administraţiei de la Tiraspol e una ok. Se merge pe ideea ridicării nivelului de trai, aşa încât locuitorii transnistreni să-şi dorească reintegrarea. Am văzut lista cu proiectele aprobate, nu e chiar perfectă, pe alocuri chiar cred se crează impresia că au ajuns bani în localităţile care nu prea au mare treabă cu zona de securitate şi unde primarii sunt de o anumită culoare politică. Unul dintre exemple i l-am spus viceprim-ministrului.

Dar, totuşi, strategia este una bună şi deja dă roade. O zic asta în cunoştinţă de cauză pentru că cel puţin o dată la două săptămâni merg în zona de securitate, fie că e vorba de vizite private sau de serviciu. De exemplu, satul meu, Fârlădeni. În ultimii 20 de ani aici nu a funcţionat grădiniţa. Părinţii îşi duceau copiii în oraşul Bender, iar aceştia studiau în rusă pentru că treptat în oraş au dispărut grupele moldoveneşti. Acum pe bani europeni în sat există o grădiniţă foarte frumoasă. Exact aşa cu piaţa de la noi la care în fiecare duminică vin comercianţi din Bender şi localităţile de alături subordonate administraţiei separatiste. Acum arată jalnic, peste două săptămâni va începe reconstrucţia ei. Vor fi investiţi câteva sute de mii de lei. Cu siguranţă cei din transnistria nu vor zice peste noapte „vreau să locuiesc într-o Republică Moldovă întregită” dacă vor vedea infrastructură modernă în localităţile aflate pe linia de demarcaţie. Dar percepţiile, vor ei sau nu, se schimbă treptat.

Dar nu e nevoie doar de infrastructură. Valeriu a vorbit la offline despre celălalt aspect care nu trebuie ignorat – locurile de muncă. Ce-ar fi dacă guvernul ar oferi facilităţi agenţilor economici care vor să deschidă afaceri în raioanele de la graniţă – de exemplu Rezina, Anenii Noi, Căuşeni, Criuleni. Vom avea noi la Fârlădeni iluminare publică, piaţa modernă, grădiniţă şi toate celea, dar ce folos dacă majoritatea locuitorilor sunt nevoiţi să muncească în Bender, iar ca să nu aibă un salariu cu 30% micşorat acceptă să-şi facă aşa zisa cetăţenie transnistreană.

Dacă ar fi mai multe locuri de muncă şi condiţii decente de muncă în Rezina, Criuleni, Varniţa, Hagimus sau Fârlădeni, cred că ar fi mulţi doritori din stânga Nistrului să muncească. Asta dar dacă salariile vor fi mai mari ca acolo şi condiţiile de muncă ar fi omeneşti. Dar până atunci mai e mult 🙂

E bine că există un birou special în cadrul Guvernului care se ocupă de reintegrare. Nu cred că eu sunt cea mai potrivită persoană să zic dacă îşi fac bine sau nu treaba. E o problemă sensibilă şi înţeleg că nu e uşor să descurci iţele încurcate în ultimii 22 de ani. S-au făcut prea multe greşeli. Dar bine că suntem intenţionaţi 🙂 Există acest birou, dar dacă MAI, procuratura, dar şi fiecare minister în parte nu-şi face treaba şi nu-şi îndeplineşte obligaţiunile faţă de cetăţenii RM din regiunea nistreană nu putem aştepta minuni.

Cred că m-am lungit cu vorba 🙂 Închei această postare prin a recomanda celor de la Biroul de Reintegrare să angajeze un specialist bun în comunicare (ca precedentul, de exemplu 🙂 ). Chiar se simte această lipsă.

Spor! 🙂

 

sugestii pentru purtătorii de cuvânt din R.Moldova

În timpul facultății eram sigură că voi activa în domeniul Comunicării. Întâmplarea a făcut ca acum să îmbin Comunicarea și Marketingul cu Jurnalismul, dar mai mult să fiu de cealaltă parte a baricadei – să primesc mai multe mailuri decât să trimit.

În fiecare zi deschid zeci de mailuri venite de la instituțiile publice din Republica Moldova, politicieni, partide, ong-uri. Fac asta de un an și jumătate, ceea ce înseamnă că am deschis mii de mailuri. Nu că aș fi eu mare specialist în comunicare, dar unele mesaje chiar sunt de râsul găinilor. Mă gândeam de mai mult timp să vin cu câteva sugestii pentru cei care lucrează în serviciile de presă ale instituțiilor și nu numai.

Poftim câteva sugestii:

  • În primul rând – numele adresei de mail. Nu știu dacă cineva e tentat să deschidă un email care vine de la un utilizator cu numele „presa”, „informare” sau „press”. De exemplu, ai adresa de mail presa@dse.md. E ok. Dar nu e ok ca numele utilizatorului să fie „presa”. E un mail destinat oamenilor din presă, nu vine din partea presei. Ar fi mult mai bine dacă numele utilizatorului acestui mail ar fi „Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale” sau, şi mai bine, numele purtătorului de cuvânt care trimite mailul. Valabil şi pentru Poliţia de Frontieră, Direcţia Comunicare şi Relaţii Publice a Parlamentului şi alţii. Şi, da, fiţi atenţi la fiecare literă – „Serviciul de presă a Ministerul Economiei” trebuie schimbat în „Serviciul de presă al Ministerului Economiei”. Şi exemplele pot continua

CONCERT - PHOENIX - ANIVERSARE 45 DE ANI

  • Subiectul mailului. „Salutare din penitenciare” sau „Salutare de la CNA” nu e un subiect demn de un specialist în comunicare. S-ar părea că o expresie mai familiară ar apropia purtătorii de cuvânt de jurnalişti, dar efectul e exact invers. Subiectul nu trebuie să fie foarte lung, dar trebuie să vină în ajutorul destinatarului şi să exprime conţinutul mailului. Cel mai simplu ar fi ca acesta să corespundă cu titlul comunicatului de presă. Categoric nu trebuie să fie scris cu Caps Lock şi nici cu semne de exclamare. Odată ce trimiţi un comunicat de presă înseamnă că ai un motiv. Cât de important e lasă să decidă cei care îl primesc. Nici majusculele, nici semnele de punctuaţie nu-l vor face mai important în ochii destinatarului.
  • Fiecare purtător de cuvânt are o listă cu sute de mailuri. Nu arată bine şi nici nu e recomandat să introduci toţi destinatarii la CC. Există BCC pentru aceasta.
  • Nu scrieţi cu mai multe culori şi nu folosiţi emoticoane. E adevărat că emoticoanele apropie oamenii, dar nu şi atunci când vine vorba despre dialogul profesional.

mail

  • Dacă ataşaţi comunicatul în format pdf, nu vă zgârciţi să ataşaţi şi varianta în word. În special când vine vorba despre informaţii de ultimă oră e mai dificil să faci copy-paste de pe un document pdf. Sau, şi mai simplu, puteţi plasa textul comunicatului şi în interiorul mailului.
  • Documentele cu comunicate trebuie să conţină în mod obligatoriu antet cu logo şi toate datele de contact ale instituţiei.
  • Semnaţi întotdeauna emailul. Nu e complicat să faceţi o semnătură prestabilită care să însoţească fiecare email şi care să conţină numele, prenumele, funcţia, dar şi datele de contact. Un „cu stimă” sau „cu respect” nu încurcă niciodată 🙂

pldm

  • Lăsaţi numărul de telefon mobil. Nu cred că veţi fi sunat de jurnalişti la 3 noaptea, dar aşa veţi obţine mai uşor încrederea lor. Iar şeful instituţiei nu vă va reproşa niciodată de ce jurnaliştii îl sună direct pe el şi nu folosesc serviciul de presă.

Sper să trataţi acest articol ca atare şi să nu vă supăraţi. Succes şi mulţumim că ne informaţi. Și nu uitați și de optimizare seo pentru site-urile instituțiilor pe care le reprezentați!

Clătite din lavaș (lipie) cu ciuperci și pui

Zilele trecute mi s-a făcut poftă de clătite cu ciuperci și piept de pui. Mi-era lene să fac clătite, plus tigăile pe care le aveam nu sunt foarte potrivite, așa că am mers la magazin și am cumpărat lavaș (lipie). În general cred că lavașul este o invenție extraordinară și nu există un alt ingredient mai ieftin și practic.

Am luat de la magazin: un pachet de lavaș, piept de pui, ciuperci, o ceapă, maioneză și cașcaval. Am mai avut nevoie de sare și piper.

 

IMG_8873

Am prăjit ceapa și am adăugat ciupercile tăiate mărunt:

IMG_8875

Am împărțit o bucată de lavaș în 6 bucăți :

IMG_8877

Între timp am fiert jumătate din pieptul de pui, l-am tăiat mărunt și l-am pus în tigaie să se rumenească:

IMG_8879

După ce s-a rumenit pieptul de pui, l-am amestecat cu ciupercile. Am adăugat sare și piper:

IMG_8880

Am uns bucățile de lavaș cu puțină maioneză:

IMG_8881

Am adăugat în fiecare bucată câte o lingură de umplutură:

IMG_8882

Am „împachetat” conţinutul după modelul clătitelor:

IMG_8883

După ce am terminat cu „împachetatul” am pus toate clătitele pe tavă şi le-am pus în cuptor:

IMG_8884

 După vreo 15 min le-am scos din cuptor. A ieşit cam aşa:

IMG_8887
IMG_8891

Eu zic că au ieşit bune (laudă-mă gură că ţi-oi da friptură 🙂 ). Dacă aveţi de gând să puneţi în aplicare reţeta, spor la gătit şi poftă bună 🙂

despre posesivitate

„-Ai fost duminică cu fetele de la serviciu în oraș?

– Nu, n-am ieșit nicăieri de vreo trei luni. Adrian e în Barcelona, vorbim în fiecare seară pe skype. Parcă aș vrea să mai ies cu fetele, dar dacă ies eu îi dau și lui motive să iasă. Și nu vreau. Că dacă merge la bere cu colegii, așa cum zice, cine știe pe cine poate să întâlnească…

– Când vine acasă?

– Nu știu. Prin august. Probabil”

 

Așteptam cuminte la frizerie să-mi tund bretonul și am auzit discuția asta. S-a întâmplat acum două săptămâni, dar tot n-o pot scoate din minte.

Mă gândesc la acea discuţie şi nu pot să înţeleg de ce oamenii sunt gata să-şi „doneze” libertatea. Chiar mai mult, să-l implore pe cel de alături să-i ia libertatea doar pentru a primi libertatea acestuia în loc. Dragostea e un sentiment care trebuie să înaripeze, nu să subjuge.

Atunci când ai senzaţia că iubeşti, dar în realitate e doar un sentiment de posesivitate prostească de genul „nu cred că suntem potriviţi, dar nu vreau să fie cu altcineva. Iar ca să nu fie cu altcineva, îl/o ţin lângă mine„, e grav. Dependenţele sunt periculoase. Obşinuinţele sunt şi mai periculoase.

Zici că nu trebuie să te desparţi de el/ea pentru că nimeni în lumea asta nu te va iubi mai mult. Chiar? I-ai dat cuiva voie să te cunoască sau să se apropie de tine? Apoi zici că nu există un om în lumea asta cu care te-ai potrivit mai bine în pat. Really? În lumea asta există câteva miliarde de femei/bărbați. Te-ai culcat cu toți/toate pentru a face asemenea judecăți de valoare?

Nu poți să-i furi fericirea celui de alături doar pentru a-ți alimenta propria-ți fericire. Iubiți-vă, dar nu vă pierdeți capul 🙂

Noapte bună 🙂

și un cântecel drăguț la subiect

omul Ghimpu e la fel ca politicianul Ghimpu

În seara aceasta am fost la o întâlnire neformală cu liderul Partidului Liberal, Mihai Ghimpu. Puteam să-mi găsesc ocupații mai interesante pentru o seară de duminică, dar am mers din curiozitate. Ghimpu a avut o prestație extrem de slabă în ultima vreme, în special la aparițiile sale la TV. Eram curioasă cum e în viața reală și dacă îl scoate totul din sărite sau doar jurnaliștii care pun întrebări incomode. Nicio diferență 🙂

La fel de sincer, impulsiv, arogant și chiar nepoliticos. Aveam în fața noastră un „liberal” trecut de 60 de ani, care nu ascunde faptul că îşi doreşte funcţia până ce moartea îl va despărţi de ea. Nu prea am înţeles de ce ne-a chemat. Colegii care au încercat să adreseze întrebări au fost catalogaţi drept „agenţii lui Filat”, care au venit să boicoteze. Andrei a plecat, l-a urmat şi Vladimir. Aveam şi eu vreo 2 întrebări în cap, dar am preferat să stau în banca mea, limitându-mă la câteva replici.

Ghimpu are meritele sale. Îi apreciez sinceritatea, poziţia sa vis-a-vis de valorile naţionale. Dar cred că a venit timpul ca Partidul Liberal (a cărui votantă sunt şi voi rămâne în continuare) să aibă alt lider (Chirtoacă, de exemplu). Chiar n-a înţeles Ghimpu că face un contraserviciu partidului său prin comportamentul său. Nu-i cere nimeni să plece din politică, ar putea să conducă bine merci şi fără a fi persoana nr.1 şi faţa partidului.

Să lăsăm asta. Cel mai mult îi compătimesc pe oamenii care lucrează cu Mihai Ghimpu. Să-i aduci 10 oameni din PR de cea mai înaltă clasă că tot n-ar asculta 🙂

Câteva lucruri pe care le-a zis şi mi s-au părut interesante:

  • Vlad Filat a aflat despre incidentul din Pădurea Domnească pe 23 decembrie.
  • Republica Moldova nu va semna în noiembrie Acordurile cu UE (potrivit lui Ghimpu, de aceeaşi părere este şi principalul raportor Graham Watson).
  • Până la acest moment liderii AIE n-au pus în discuţie  niciodată problema transnistreană.
  • Nicolae Timofti n-a fost singura candidatură pentru funcţia de preşedinte al ţării înaintată de PL. Partidul lui Ghimpu a propus o listă întreagă, primul pe listă fiind Ion Hadîrcă.
  • Divergenţele cu Filat au început înainte de 2009, pe când Filat era la PD.
  • Lui Filat îi lipseşte Procuratura, acesta fiind unul dintre motivele crizei politice de acum.
  • Susţine că alegerile anticipate nu vor avea loc. Dacă acest lucru se va întâmpla pot exista două variante: 1. Preşedintele va insista pe candidatura lui Filat la funcţia de prim-ministru şi 2. Dacă PD sau PLDM vor vota cu comuniştii.
  • Textele care apar pe blogul și pe contul său de Facebook îi aparțin, însă uneori sunt postate și de alte persoane.

A scris şi Maxim. Fotografia îi aparţine.