Fotograful

Fotograful a apărut în viața noastră prin 1995. Se trăia atunci deloc bine, iar fiecare pragmatic căuta o sursă alternativă salariului pentru că acesta era inexistent. Se dădea cu leaca și cu întârzieri enorme, se practica barterul sau nu se dădea deloc.

Așa a apărut fotograful în satul nostru și în viața fiecăruia dintre noi. Nimeni nu știa câți ani are, ce naționalitate e (vorbea româna cu un accent rusesc, dar parcă nu era rusesc), dacă are familie sau nu, ce-a făcut la viața lui. Și, da, nimeni nu știa cum îl cheamă. Toți îl numeau „fotograful” și asta era suficient. Știam cu toții că e din Bender pentru că-l vedeam de trei ori pe săptămână venind cu bicicleta, cu geanta lui mare unde păstra aparatul foto, filmele și fotografiile. Din direcția ceea. Atât.

Îl vedeai cel mai des la școală. Singuratic în timpul lecțiilor și înconjurat de o droaie de copii în timpul pauzelor. Toți săreau pe el cu rugămintea să-i pozeze sau să-l roage să le arate pozele de săptămâna trecută cu ei, rugându-l să le mai păstreze până fac rost de bani. În cele 10 minute de pauză îl vedeai alergând dintr-o parte în alta a curții, executând comenzile copiilor neastâmpărați. Se întâmpla să fie ocupat și în timpul orelor, de cei care aveau educația fizică și zburdau pe afară sau de cei care sub pretextul „Doamna profesoară, dați-mi voie la veceu”, ieșeau la pozat. Din această categorie făceam și eu parte.

Cele mai pline zile erau totuși pentru el cele de duminică, când toată lumea din sat se adună în centru la piață. Îl vedeai de departe în căutarea unui fundal frumos, cu geanta pe umăr aranjând personajele sub un copac mai falnic sau pe lângă o fântână. Și îi reușea! Oamenii ieșeau veseli, iar sărăcia și hidosenia satului de-atunci nu ajungeau niciodată în pozele sale. Piața mai era pentru el locul cel mai potrivit să regăsească oamenii din teancul de poze pe care le purta cu el de luni bune, iar proprietarii se eschivau să le cumpere. Te vedea de departe și-ți spunea „tu matincă ai o fotografie la mine, ia să-ți arăt ce binișor ai ieșit, păcat să n-o iei, frumoasă amintire„. Și parcă ți se înmuiau picioarele, și de rușine, dar și de dorința de a avea acea poză. Și parcă nu-ți mai era milă de acei 10 lei, cu care puteai să-ți cumperi, apropo, vreo 12 înghețate.

Și, da! 1 septembrie, 31 mai, Anul Nou, Toamna de Aur și restul sărbătorilor școloare – adevărat festin pentru el, care se mișca abil dintr-o parte în alta. Ne aranja frumușel în poze de grup, ne schimba cu locul, ne îndrepta fundițele. Apoi fugea în față și ne spunea să fim atenți la „păsărică”. Și nu aveai cum să nu cumperi acele poze. Te gândeai în mintea ta de copil că peste câțiva ani vei fi mare, că probabil te vei întâlni din Paște-n Paște cu colegii tăi (și așa și este acum) și nu doreai ca Victor sau Elena să aibă această poză, care însemna accesul la trecut și care, te gândeai în mintea ta, te va teleporta în anii de școală, iar tu să fii fraier și să regreți toată viața că ai făcut economii de 10 lei.

Probabil nu e tânăr din Fârlădeni care nu are acasă cel puțin 10 poze realizate de Fotograful. Cel care pleca cu filmele în geantă și revenea în sat cu teancul de poze, devorate în pauză de copii nerăbdători să găsească fotografia cu mutrișoara lor.

Au trecut anii. Au apărut și primii săteni care au mers peste hotare la muncă. Apăruse și primele aparate foto în sat. Fotograful pierdea din clienți, dar continua să vină, de trei ori pe săptămână, în sat. își cumpărase chiar cu timpul și un aparat digital. Nu mai era ca înainte – făceai luni poza și așteaptai ziua de miercuri ca ziua de Paști să vezi cum ai ieșit în poză. Fotograful îți arăta imediat cum ai ieșit, ba chiar îți făcea mai multe poze și te întreba pe care să o imprime. Nici asta nu l-a ajutat.

Acum toată lumea are aparate foto acasă, iar elevii vin la școală cu smartphonuri de ultimă generație și fac zeci de poze într-o pauză de zece minute. Fac poze, zâmbesc, se așează ei cum vor, își caută singuri fundalul, fac selfiuri, le încarcă pe Odnoklassniki, Facebook, Instagram instantaneu.

Dar el continuă să vină. Deja cu autobuzul. Are părul alb-alb și cară cu el aceeași geantă pe umăr. Doar că elevii nu mai sar pe el în pauze și nici nu-l roagă să-i aștepte cu banii, să le păstreze fotografiile până vinde tata porcul sau mama brânza.

Copiii nu mai au nevoie de el. Paradoxal, dar el continuă să vină. L-am surprins anul trecut la festivitatea de începere a anului școlar. Era singur. Nu aranja ca de obicei, cum făcea de 1 septembrie când era noi mici, fetițele și băieții în rânduri. Și nici nu potrivea buchetele de flori. Era pe banca de lângă stadion, răsfoind ceva, în timp ce copii râdeau zgomotos și nu știau la care dintre aparatele foto din față să zâmbească. Părea trist și singuratic. În timp ce eu îl fotografiam. Pentru Instagram, bineînțeles.

tag_firladeni_1378128490