două filme „made in Moldova” în două zile. Impresii

Ultimul film realizat în Republica Moldova pe care l-am văzut a fost „Nuntă în Basarabia”.  Prin 2010, la Suceava. De-atunci nu s-au mai lansat filme răsunătoare. Au fost câteva scurt și mediu metraje, dar am scăpat lansarea, iar după aia nu le-am mai căutat – probabil pentru că nu au trezit atâtea „valuri” ca ultimele două: Culorile și La limita de jos a cerului. Cam toată munca cineaștilor moldoveni din ultimii ani noi am devorat-o în două zile. Să aibă chef, timp, inspirație și bani cineaștii noștri, că spectatori însetați sunt destui 🙂

să vă zic impresiile mele 😀

Culorile

Nu am fost la proiecția de lansare și nici în următoarele zile. Am cules impresiile prietenilor, apoi am luat bilete. Mi-a plăcut, cu siguranță, deși nu am mers cu așteptări. În primul rând mi-a plăcut structura filmului, firul logic, acțiunile etapizate. Îmi plac filmele care au structură mai greoaie și te poartă dintr-o parte în alta, obligându-te să ții firul acțiunii, dar nu în cazul subiectului din Culorile.

Filmul te pune inevitabil pe gânduri. Ana, o puștoaică venită în capitală la studii, pasionată de pictură, dar obligată de părinți să devină economist, se îndrăgostește până peste urechi de Andrei, băiat frumos, care câștigă bine (din film nu se înțelege din ce), gata să-i ofere lumea la picioare și care o încurajează să se apuce serios de pictat. Treptat, fata renunță la prieteni, facultate pentru a nu provoca situații de gelozie. Poveste tipică despre dragoste și posesivitate ajunsă la absurd. O poveste în care s-au regăsit mulți dintre cei care au văzut filmul, inclusiv eu, într-o etapă din trecut. Un film despre dragostea ceea care te face orb, care te determină să-ți cedezi libertatea doar pentru a-ți bucura iubitul, chiar dacă poate el nici nu ți-o cere. Nesănătoasă, dar care, văzută din colivia în care ajungi, ți se pare minunată. Până într-o zi…. 🙂 Personajul din film are noroc de o verișoară care-i deschide ochii și o ajută să găsească curaj pentru a pleca din viața lui Andrei. Pe furiș, fără explicații, ca un hoț. O fugă rușinoasă, dar sănătoasă. Un film fără un sfârșit cert, dar optimist.

Și când mă gândesc câte Ane există care nu au curaj să facă acest pas, din obișnuința sau din frică. Un om care îți cere să renunți la lucrurile care îți colorează viața, oferindu-ți cele mai frumoase culori și o pensulă pentru a desena, nu îți va câștiga iubirea. Vă recomand să-l vedeți. Nu mergeți singuri/singure. Luți-vă partenerii. Filmul va genera cu siguranță discuții în cuplu 🙂

La limita de jos a cerului

Despre film am citit în presa din România și nu doar, deci aveam așteptări. Un film profund și realist. Inițial am zis că imaginile sunt prea sumbre, că peisajul basarabean e un pic mai optimist, dar mi-am adus aminte de plimbările mele pe la Cantemir, Vulcănești, Taraclia și am terminat cu ezitările :))

Titlul vine de la pasiunea unuia dintre personaje (Sergiu Voloc), care își câștigă existența din vânzarea drogurilor, pentru un deltaplan și zboruri. Acesta investește cu multă pasiune în aparatul de zbor, dar nu reușește să se ridice cu el mai sus de limita de jos a cerului. Viorel (Igor Babiac), personajul principal, îl ajută pe Voloc la construcția deltaplanului, dar și la distribuirea pliculețelor cu droguri în cutiile poștale ale clienților. Pasiunea pentru Maria (Ela Ionescu, singura actriță din România din acest film. Am simțit din prima ca e din România, dar accentul nu a fost forțat. A sunat chiar foarte dulce și cochet) îl determină pe băiatul de 19 ani să lase afacerea cu drogurile și să se apuce de muncit într-o cantină a poliției. Merge la muncă și la insistențele mamei sale rămasă văduvă, ajutat de un prieten de familie care, întâmplător sau nu, îi face vizite secrete Mariei, femeie tânără și frumoasă cu soț ajuns în închisoare din cauza drogurilor.

Speranța că ar putea rămâne cu Maria îl face pe Viorel să-și toarne la poliție camarazii din afacerea cu droguri. Într-un final, reușește să-l recupereze pe Voloc pe care-l duce cu mașina până la Nistru, în Transnistria, unde cel din urmă intenționează să se ascundă o perioadă de poliția moldovenească. Nu vă zic finalul, mergeți și-l vedeți 🙂

Nu o e comedie, așa cum ne-a obișnuit Igor Cobileanski până acum, dar are momente de umor. Bărbații noștri cu fețe „a la Voloc”, scările blocurilor gri, străzile sinistre, orășelele mici de la noi unde timpul se scurge lent. Un fel de Republică Moldova aflată la limita de jos a cerului.

Recomand din suflet ambele filme. Sun total diferite. Unica asemănare e că Igor Babiac joacă în ambele. De aici și gluma: – de ce nu a vrut Ana să iasă cu colegul ei de facultate?, – pentru că era traficant de droguri :))

Vizionare plăcută și să nu vă mai aud că spuneți că nu se întâmplă nimic interesant în orașul acesta 🙂