Tăcerea-blestemul societăţii basarabene

cenzura.jpg   Pretindem că trăim într-o societate democratică. Acest “adevăr “ ne este implantat zilnic direct în vene, cu mari doze de speranţe, vise neîmpărtaşite şi promisiuni deşarte. Iar noi, fiind un popor cu puterea mai mult în cuvînt şi sentiment decît în raţiune, ne acceptam docili rolul în poveştile fără de sfirsit , trîmbiţate în permanenţă la radio ,TV sau tipărite în pretinsele ziare “independente”. Probabil, din “dorul” şi “stima” faţă de perioada sovietică sau din datoria morala pentru dictonul popular ,, capul plecat, sabia nu-l taie “, în societatea de astăzi mai sunt sesizabile vestigiile vremurilor “de aur “ .
Ne-am obişnuit cu ideea că cineva trebuie să gîndească în locul nostru, să facă ceia ce e de datoria noastră şi , pîna la urmă ,… să mănînce din pîinea noastră, crescută în truda braţelor şi sudoarea frunţii. Muncim pămîntul străinilor în timp ce ale noastre stau pustiite, îngrijim bătrînii vitregi, odată ce acei ce se numesc
“luminoşi ca sfinţii “ îndură foame şi ger, iar copii, cei care sunt speranţa Moldovei de mîine, devin vrînd-nevrînd copii ai străzii .
Iar noi tacem , caci suntem un popor loial , paşnic. Iar asta , Doamne , ne este cea mai cruntă nenorocire şi cel mai aprig blestem. Caci nu întotdeauna tăcerea e de aur ( !)
Atîta timp cît vom pleca capul smerit la orice influienţă internaţională de prost-gust, ignorînd cu desăvîrşire “cei trei stîlpi pe care se ţine neamul”, vorba scriitorului nostru Ion Druţă; atîta timp cît vom pluti într-un imens ocean al inconştiinţei şi crizei de identitate, iar în sufletul nostru se va stinge sentimental vital al trecutului; nu vom exista ca neam. Căci, odată ce scinteia demnitaţii de neam e strivită sub carapacea nedreptăţii şi neştiinţei, odată ce trecutul glorios e absorbit de avalanşa istovitoare a prezentului, un neam nu mai rămîne neam .
În gînd îmi stăruie o întîmplare din copilarie. Împreună cu copii din mahala ne jucam de-a “ baba-oarba”. Cu o batistă îi legasem ochii celui mai mic dintre noi şi cu ajutorul bătăilor din palme stabileam traictoria ce urma s-o parcurgă. Însă, cineva prin viclenie l-a îndreptat spre o surpătura, iar picioarele celui cu ochii legaţi ajunsese drept în noroi. Poate e o asociaţie nereuşită, dar prin prisma acestei întîmplări naive remarc şi mai mult hîdoşenia şi vicisitudinile societatii noastre. Cu batiste de plumb la ochi, orbecăim şi noi prin întuneric, dirijaţi de baghetele “magice” a pseudosalvatorilor noştri.
Schimbarea trebuie să vină de la fiecare . E timpul să ne trezim din “somnul cel de moarte”, să ne unim eforturile în cauza pentru care pledăm, caci “unde-i unul
nu-i putere, unde-s doi puterea creşte “. Această zicală străbună ar trebui să fie un crez pentru cei cu inima româna, ca sunt gata să se jertfească pe altarul cel mai sacru: LIMBA şi CULTURA ROMÂNĂ .
Iar pentru asta, repet : Schimbarea trebuie să vină de la fiecare !

Oxana GREADCENCO